Alina Stepan

La o cafea cu Jules Verne. O poveste.

‘În fiecare zi e duminică, și totuși în nici o zi nu e duminică, și duminica este cea mai puțin duminică din toate zilele săptămânii.’ / ‘Every day is Sunday, yet no day is Sunday, and Sunday is less Sunday than any other day in the week.’ 

Unii vor să treacă prin viaţă ca şi când n-ar fi fost. Alţii – să lase în urmă copii care să le poarte numele. Şi, în sfârşit, alţii – să lase o urmă prin ce fac ei înşişi. Alții – să meargă mereu înainte, ca și cum n-ar fi duminică niciodată.

Dintotdeauna m-au fascinat neliniştiţii şi visătorii. De mulţi, lumea nu află niciodată.

În cazul poveştii de azi, se ştiu mai multe lucruri despre un personaj literar decât despre un om în carne şi oase.

Cine este Nellie Bly, in 10 rânduri? În 1885 își dă demisia de la Pittsburgh Dispatch pentru că era forțată să scrie despre subiecte precum modă și gătit și pleacă în Mexic să documenteze problemele sociale ale țării. Deranjat de dezvăluirile sale, guvernul mexican o consideră persona non grata și o expulzează. În  1887, simulează o boală mentală şi petrece 10 zile într-un spital de boli mentale pentru femei, pentru a putea documenta live viaţa bolnavilor şi a scrie un jurnal care va fi ulterior publicat și va schimba legislația privind tratamentul bolnavilor psihic. Între 1905-1914, văduvă, conduce fabrica lăsată de soțul său. Între 1914-1918 este jurnalist de război.

O femeie în jurul lumii înainte de 1900

În 1889, doi ani după experimentul din azil, jurnalista de 25 de ani din new York porneşte singură în jurul lumii, cu misiunea auto-impusă de a face ocolul lumii în mai puţin timp decât Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne. Călătoria este deja programată de 1 an de zile, însă a fost nevoie de tot atâta timp pentru a-l convinge pe redactorul-şef al ‘New York World’, ziarul unde lucra ca reporter, să o susţină material pentru a pleca.

Elisabeth Jane Cochrane, alias Nellie Bly, s-a lansat în aventura vieţii sale cu o rochie, un pardesiu, câteva perechi de chiloţi şi o geantă mică de cosmetice. Înarmată cu 200 de lire şi ceva dolari intr-o borsetuţă, a plecat să-i demonstreze lui Jules Verne că pământul se poate ocoli şi în 72 de zile. Pionieră a jurnalismului de investigaţie, porneşte în călătorie singură, pe 14 noiembrie 1889, un Phileas Fogg înfăşurat în fustele şi prejudecăţile epocii. O valiză de mână şi o rochie, atât avea la ea Nellie Bly, într-o epocă în care doamnele nu călătoreau neînsoţite şi plecau la drum cu măcar 3-4 cufere de lemn încărcate de haine şi pomezi.

La cafea cu Jules Verne

Ajunsă în Europa, Nellie Bly decide să îl viziteze pe Jules Verne și pe doamna sa (lucru care se va întampla pe 22 noiembrie 1889), cu riscul de a lungi călătoria cu doua zile și a pierde pariul. Poate nu am dat eu încă peste mărturii ale oamenilor care l-au întâlnit pe autor, însă pentru mine mărturia lui Nellie este o dovada argheziană (‘Pot să pipăi și să urlu: ‘Este’!) ca omul care ne-a facut adolescența mai visătoare chiar a existat:

– Cum v-a venit ideea să scrieți  ‘Ocolul pământului în 80 de zile?,îl întreabă ea pe romancier.

– Ah, dintr-un ziar, spune el. Am citit într-o dimineață în ‘Le Siecle’ despre o discuție și niște calcule care arătau că ocolul Pământului ar putea dura 80 de zile. Ideea mi-a plăcut și, tot gândindu-mă la ea, am realizat că socotelile lor erau greșite din cauza că nu luaseră în calcul schimbările de fus orar. Și atunci m-am gândit: ‘Ce deznodământ bun ar fi ăsta într-un roman, și m-am apucat să scriu unul. Dacă nu era acest deznodamânt, n-aș fi scris cartea niciodată.’

Jules Verne îi arată tinerei exploratoare toată documentația pe care a adunat-o pentru a-și scrie cartea și se bucură ca un copil că un om în carne și oase, un om adevărat, va da curs viselor sale și personajului său imaginar.

Ce semnificație au toate astea acum, peste 100 de ani?

40.000 de kilometri, 72 de zile, 6 ore și 11 minute. Atât a durat călătoria ei, care, în pofida faptului că s-a întâmplat de-adevăratelea, a fost uitată în favoarea unei călătorii poate la fel de fascinantă, care însă nu s-a întâmplat niciodată: cea a lui Phileas Fogg. Statele Unite, Anglia, Franța, Italia, canalul Suez, Ceylon (Sri Lanka de azi), strâmtoarea Penang, Singapore, Hong Kong, Japonia, China, Singapore, Statele Unite.

Cobora pe țărm la fiecare escală. Vorbea cu oamenii. A vizitat o leprozerie. Și-a cumpărat din Singapore o maimuță cu care se întoarce acasa. Celor care râdeau de nasul ei puțin cam mare, le spunea: ‘N-ai decât să-mi critici stilul pălăriei sau al rochiei, le pot schimba, lasă-mi nasul în pace, acolo s-a născut el.’

Scrie din fiecare port, iar cititorii ziarului ‘New York World’ abia așteaptă fiecare episod. Și dacă, din viața și lupta unei femei care a trăit acum mai mult de un secol și care e mai bătrână decât străbunicile multora dintre noi, ar trebui să ținem minte un singur lucru, ar putea să fie acesta, fragment din cel mai frumos jurnal de călătorie pe care l-am citit vreodată. E mai mult decât un fragment din jurnalul unei călătorii în jurul lumii. E un ghid de viață, pentru orice călătorie mai lungă sau mai scurtă pe care suntem sortiți să o parcurgem prin ea.

‘Să stau pe puntea tăcută, să am ca singură lumină cerul înstelat deasupra mea, să aud apa foșnind pe lângă vapor, toate astea sunt paradisul pentru mine. Las pe alții să vorbească despre compania bărbaților, despre splendoarea soarelui, moliciunea lunii, frumusețea muzicii, mie dați-mi un scaun de răchită pe o punte tacută, cu lumea cu toate grijile și zgomotul său pierdută în distanță, lucirea soarelui și lumina rece a lunii ascunsă de întunecimea deasă a nopții. Lăsați-mă să stau legănată blând de marea liniștită, în cuibul meu de întuneric de catifea, și singura lumină să-mi fie sclipirea miriadelor de stele pe cerul tăcut, deasupra; muzica mea – rotocoalele valurilor care se sărută, racorind mintea și calmând tensiunea; însoțitorii  – visele mele. Dați-mi toate astea și voi avea fericirea în întreaga ei perfecțiune.’