– Stii sa inoti?, isi intrebau fetele, acum nu mai departe de 40 de ani, logodnicii. Era bine daca stiai, pentru ca, pe langa promisiunea unui mariaj cu o tanara fermecatoare, primeai la pachet si ‘sansa’ de a dovedi ca poti sa treci inot cei cinci kilometri care despart China de Hong Kong si de a munci intr-un loc mult mai dezvoltat si care te platea pe masura.
Asa ne povesteste Li (el insista sa-si spuna Lee, si ne tot repeta pe litere, ca sa ne intre bine in cap), pe cand ne indreptam spre lectia de taiji (tot fonetic :)) in parc. Repeta totul de 2-3 ori si isi incheie fiecare propozitie cu ‘Yes!’, marca unui pozitivism incurabil si fara fond.
Acum 37 de ani, aici era un sat de pescari care se uitau cu jind inspre Hong Kong. Deng Xiaoping, dupa ce-si termina studiile in Franta, decide c-a venit timpul sa isi deschida tara catre binefacerile capitalismului. Inventeaza, asadar, un oras nou, o zona economica protejata de comunism si deschisa catre lume prin Marea Chinei de Sud. Acest oras este astazi Shenzen: 10 milioane de locuitori, sute de zgarie-nori, zeci de bulevarde cu benzi multe si late, distante uriase intre statiile de metrou, sosele suspendate.
Un oras fara istorie, un oras mai tanar decat mine si care poa’ sa-mi spuna ‘tanti’, un oras a carui singura legatura cu marea cultura si civilizatie chineza o reprezinta Splendid China, un parc urias in care sunt reproduse, la scara naturala sau in miniatura, toate jaloanele culturale si simbolurile istorice ale Mamei China. Un oras departe de ‘marea fabrica’ ghetoista in care oamenii lucreaza mult si sunt platiti prost, un oras in care salariul mediu lunar este 1200 USD. Un oras insa in care nu am putut sa ma inteleg cu oamenii in nici o limba. Nu stii mandarina? Poti sa mori atunci, caci shenzenienii, locuitorii acestei planete, veniti din toate colturile Chinei si, deci, nevorbind cantoneza, limba din Canton (Guangdong), unde se afla Shenzenul, nu stiu vorbi nimic altceva, in pofida ‘americanismului’ care tipa din fiecare cladire. Aseara, mi-am dorit enorm un castronel de orez care sa mai stinga din gusturile excesive ale tuturor bazaconiilor pe care ti le pun pe farfurie, insa am renuntat pentru ca atat am tipat cu speranta la chelnerul care stia o bruma brumei de engleza, eu ‘rice’ si el ‘ice’, incat am lasat-o balta. Intre timp, pe platourile de pe masa rotativa s-au perindat: urechei carnoase 🙂 de porc cu sos de ierburi, crustacee uriase pe care nu le puteai ‘opera’ sub nici o forma cu betisoarele de bambus, un peste intreg nedesfacut (idem), o rata taiata marunt cu oase cu tot etc. etc., si multe zemuri picante de provenienta incerta. O, nu, mancarea chinezeasca din Europa NU este mancare chinezeasca. Niciodata.
Un oras in care, in ciuda micimii oamenilor lui – eu pentru ei sunt XXL, drept pentru care nu am gasit mai nimic de imbracat -, totul este supradimensionat: cladiri, strazi, bulevarde, statii de metrou, distante. Si obsedati de gadgeturi, caci sunt foarte mandri de cea mai mare piata de electronice din China: un bulevard atat de impresionant prin dimensiunile sale, incat face sa paleasca toate Champs Elysées-urile lumii. Vorbesc la telefon tare si mult, cu telefonul dat pe speaker si fara casti, iar in metrou butoneaza frenetic pe niste tastaturi europene (!) din care ies caracter chinezesti (!!). Desi majoritatea telefoanelor sunt ultimul racnet, sa nu ne lasam totusi impresionati: cele mai multe nu functioneaza decat in China, mai ales ca sunt 2G si 3G, dar nu mai mult.
– Battery, battery, battery here!, tipa dupa noi functionarul de la aeroport.
– Ce zici, omule?
– Battery, charger, power bank, leave here, da el nervos din maini catre noi.
– Nu am, nu am, lasa-ma!
Niste ciudate suntem, cum sa calatorim fara asa ceva?
Un oras care te astepti sa dispara dintr-odata, tot asa cum a aparut, in iz de peste si prins in navodul propriei lui fantasme cu miros de capitalism comunist si de baterii incinse.
– Stii sa inoti? Intrebarea asta era o adevarata proba de foc, pentru ca fata nu isi astepta logodnicul mai mult de un an sa revina din Hong Kong, caci are o viata de trait in micul sat de pescari. Sa inoti doua ore nu era chiar treaba usoara si marea facea multe victime, astfel incat, dupa un an, valabilitatea intrebarii expira, iar fata se logodea cu un alt bun inotator, ne spune Li, incantat de umorul lui englezesc. Yes!
Shenzen, Guangdong, China
8 martie 2017
(Va urma)
Alina Stepan 
Lasă un răspuns