Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Calatorii’ Category

Maroc 2. Tuguie si turbane

Maniheistii ar sari in sus de fericire daca le-as spune ca azi vreau sa impart lumea marocana araba in doua. Sper insa sa nu le dau satisfactia asta pana la capat si sa am un post mai nuantat de-atat.

O data ce treci de Fes si incepi sa te afunzi inspre desert, intri in Berberia. Lumea berberilor e diferita de cea din vestul tarii aproape tangibil: linii ordonate, figuri geometrice, scriere aproape greceasca si o vorbire melodioasa si infinit mai putin scrasnita decat araba.

– Eu, cand ma intalnesc prima oara cu cineva, intai ii vorbesc in berbera. Daca nu stie, ii vorbesc in araba. Abia daca nu o stie nici pe asta – si compatimirea se citeste in ochii lui Hassan – ii vorbesc in franceza.

img_0470

55% din populatia Marocului e formata din berberi, ceea ce inseamna ca Hasan are succes cu un om din doi. Triburile berbere sunt complicate si greu de inteles, aproape ca niste caste indiene: aici un costum alb, dincolo unul albastru, apoi colorat apoi, in sfarsit, dai de burkha neagra brodata in culorile fiecarui trib. Oamenii se cunosc si se re-cunosc intai prin privire, apoi prin glas.

Turbanul (tarzzit) este semnul nomadului, tot asa cum kaftanele cu gluga (tuguiul) sunt simbolul populatiilor marocane sedentare, asezate. Dar tuaregii? Dar beduinii? Hassan se apara de intrebarile noastre razand, insa vizibil bucuros ca ne intereseaza viata lor.

img_0471

Tuaregii sunt cei mai cunoscuti dintre berberii nomazi. Tawareek, adica „cel care este mereu pe drum”, aproape condamnat sa nu-si gaseasca locul niciodata. Beduinii, al badaouion, adica „cel care nu cunoaste orasul”, isi traiesc dramele politice asa cum pot. La Oujda, in inima desertul si la 15 kilometri de granita cu Algeria, traiesc familii despartite de o parte si de alta a frontierei, ca de un zid al Berlinului care poate fi daramat fara nici un ciocan dar cu un singur cuvant. Oamenii nu pot trece granita, ci trebuie sa ia un avion ocolitor pana in Algeria, pentru care, desigur, nu au bani.

– Te costa 150 de dirhami.
– Aide, e mult, zic, stiind lectia. Iti dau 80.
E cusut cu fir de cactus, vezi?, imi arata el in soare. Mai bine mai astept decat sa imi dau munca pe nimic.
Recunosc cusatura, caci am vazut-o si in Mexic. Recunosc munca migaloasa. Batem palma la 130 cu poza inclusa si imi amintesc de Tournier. In cartea lui (‘La goutte d’or’), un tanar berber pleaca in Franta sa caute fotografa blonda care ii furase sufletul o data cu o poza. Mandrie si superstitie intr-un singur gest.

Sunt multe inca nespuse, iar timpul este pe zi ce trece mai scurt si oboseala mai mare. Mi-am pivit in oglinda fata asprita de vant si nisip si m-am intrebat daca fiinta mea e neam de tugui sau de turban. Caut inca raspunsul. Dar cred ca fiecare dintre noi, cautand in dulap kaftanul cu tugui pe care il imbracam in fiecare dimineata, tresarim nostalgic atunci cand capatul unui turban albastru se iteste pe neasteptate.

Merzouga, Sahara, 30 decembrie 2016

PS. Nu pun poze multe, caci internetul e muribund.

 

Publicitate

Maroc 1. Lumea de dincolo

In India, istoria e fabuloasa si marturiile ei iti taie respiratia, caci palatele maharajahilor cu greu pot fi intrecute. In Mexic, istoria e aproape aseptica, atat de curate si slefuite de ploile vremilor sunt piramidele mayase. Daca in Chandi Chowk te duci ca atare, doar sa vezi cum traiesc alti oameni, atat de saraci incat casa e strada lor si strada e dusul, e bucataria, e frizeria, e tot, in medina din Fes te duci, in primul rand, pentru ca este Istorie. istorie cu I mare, caci UNESCO a stabilit ca aceasta istorie mizera este un monument.
De ce e monument? Probabil pentru ca, spre deosebire de palate si piramide, in aceasta vestigie locuiesc inca oameni.

– Peste 30 de minute, pregatiti-va sa va intoarceti in Evul Mediu, spune sugubatz si mandru Hassan, in timp ce motzul de la gluga caftanului i se misca ritmic.

E un miracol sa vezi cum veacurile pare ca nu au trecut peste spatiul unde locuiesc, claie peste gramada, 60 de mii de oameni. Sa vezi cum se bat lemnul, piatra, metalul, cum se framanta nugaua cu maini negre si unghii lungi, cum se fabrica inutile rochii la care te uiti cu ochelari de soare. Sa vezi cum se argasesc si tabacesc pieile, cum se spala, se spala, se spala in rahat de porumbel si pipi de vaca.

Un loc aparte in inima mea zdrobita de azi il au (l-au avut?) taneriile (vopsitoriile) de piele din Fes, cu minunatele fotografii colorate pe care abia astepti sa le dai la o parte ca sa vezi cu ochii tai the making off. Of what? Oameni in mazga scarboasa pana la genunchi, intr-o atmosfera atat de sulfuroasa pe care o suporti doar daca tragi dintr-un buchetel sfios de menta ca dintr-o masca de oxigen, azvarlu si intorc si trag si imping in cuvele de piatra pieile pe care, mieros si dictatorial ca Shylock al lui Shakespeare, vanzatorul de la ‘magazinul de piei de closca’ ti le impinge sub nas atat de insistent, intarziind sa iti arate cum sa iesi din labirintul magazinului de pe terasa caruia se vad si se miros imputiciunile, doar-doar cumperi ceva de la el.

img_0899

Ne intoarcem pe aleile medinei. Usi si pereti intregi dantelati cu o finete greu egalabila a modelelor aproape fractalice stau langa ologi care isi arata ranile si-si racnesc cersirea, vase de ceramica incrustate cu argint coexista cu magarusi putiferi si incarcati pana la deselare, dulciuri migaloase si savante sunt coplanare cu jegul unsuros si lichid in care ti se afunda pantofii.

Iesim la lumina dupa ore si ore. Mi-e frig, mi-e foame de soare si de aer. Mi-e frica sa ma uit la punga de curmale grase si proaspete pe care le-am cumparat din lumea subpamanteana, de la orci si goblini si elfi cu nasul mare si ochii strambi, de teama ca, la fel ca in basmul lui Ispirescu, sa nu se fi transformat intr-o mana de praf…

De cand e stagnarea o virtute? De cand e monument o mizerie umana greu de descris doar pentru ca e asociata cu mirarea ca mai sunt oameni – 60 de mii doar aici! – care isi duc viata ca intr-o epoca pe care istoria a numit-o ‘noaptea de 1000 de ani’?

 

La o cafea cu Jules Verne. O poveste.

‘În fiecare zi e duminică, și totuși în nici o zi nu e duminică, și duminica este cea mai puțin duminică din toate zilele săptămânii.’ / ‘Every day is Sunday, yet no day is Sunday, and Sunday is less Sunday than any other day in the week.’ 

Unii vor să treacă prin viaţă ca şi când n-ar fi fost. Alţii – să lase în urmă copii care să le poarte numele. Şi, în sfârşit, alţii – să lase o urmă prin ce fac ei înşişi. Alții – să meargă mereu înainte, ca și cum n-ar fi duminică niciodată.

Dintotdeauna m-au fascinat neliniştiţii şi visătorii. De mulţi, lumea nu află niciodată.

În cazul poveştii de azi, se ştiu mai multe lucruri despre un personaj literar decât despre un om în carne şi oase.

Cine este Nellie Bly, in 10 rânduri? În 1885 își dă demisia de la Pittsburgh Dispatch pentru că era forțată să scrie despre subiecte precum modă și gătit și pleacă în Mexic să documenteze problemele sociale ale țării. Deranjat de dezvăluirile sale, guvernul mexican o consideră persona non grata și o expulzează. În  1887, simulează o boală mentală şi petrece 10 zile într-un spital de boli mentale pentru femei, pentru a putea documenta live viaţa bolnavilor şi a scrie un jurnal care va fi ulterior publicat și va schimba legislația privind tratamentul bolnavilor psihic. Între 1905-1914, văduvă, conduce fabrica lăsată de soțul său. Între 1914-1918 este jurnalist de război.

nellie-bly-1890

O femeie în jurul lumii înainte de 1900

În 1889, doi ani după experimentul din azil, jurnalista de 25 de ani din new York porneşte singură în jurul lumii, cu misiunea auto-impusă de a face ocolul lumii în mai puţin timp decât Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne. Călătoria este deja programată de 1 an de zile, însă a fost nevoie de tot atâta timp pentru a-l convinge pe redactorul-şef al ‘New York World’, ziarul unde lucra ca reporter, să o susţină material pentru a pleca.

Elisabeth Jane Cochrane, alias Nellie Bly, s-a lansat în aventura vieţii sale cu o rochie, un pardesiu, câteva perechi de chiloţi şi o geantă mică de cosmetice. Înarmată cu 200 de lire şi ceva dolari intr-o borsetuţă, a plecat să-i demonstreze lui Jules Verne că pământul se poate ocoli şi în 72 de zile. Pionieră a jurnalismului de investigaţie, porneşte în călătorie singură, pe 14 noiembrie 1889, un Phileas Fogg înfăşurat în fustele şi prejudecăţile epocii. O valiză de mână şi o rochie, atât avea la ea Nellie Bly, într-o epocă în care doamnele nu călătoreau neînsoţite şi plecau la drum cu măcar 3-4 cufere de lemn încărcate de haine şi pomezi.

nellie-bly-cartea

La cafea cu Jules Verne

Ajunsă în Europa, Nellie Bly decide să îl viziteze pe Jules Verne și pe doamna sa (lucru care se va întampla pe 22 noiembrie 1889), cu riscul de a lungi călătoria cu doua zile și a pierde pariul. Poate nu am dat eu încă peste mărturii ale oamenilor care l-au întâlnit pe autor, însă pentru mine mărturia lui Nellie este o dovada argheziană (‘Pot să pipăi și să urlu: ‘Este’!) ca omul care ne-a facut adolescența mai visătoare chiar a existat:

– Cum v-a venit ideea să scrieți  ‘Ocolul pământului în 80 de zile?,îl întreabă ea pe romancier.

– Ah, dintr-un ziar, spune el. Am citit într-o dimineață în ‘Le Siecle’ despre o discuție și niște calcule care arătau că ocolul Pământului ar putea dura 80 de zile. Ideea mi-a plăcut și, tot gândindu-mă la ea, am realizat că socotelile lor erau greșite din cauza că nu luaseră în calcul schimbările de fus orar. Și atunci m-am gândit: ‘Ce deznodământ bun ar fi ăsta într-un roman, și m-am apucat să scriu unul. Dacă nu era acest deznodamânt, n-aș fi scris cartea niciodată.’

Jules Verne îi arată tinerei exploratoare toată documentația pe care a adunat-o pentru a-și scrie cartea și se bucură ca un copil că un om în carne și oase, un om adevărat, va da curs viselor sale și personajului său imaginar.

Ce semnificație au toate astea acum, peste 100 de ani?

40.000 de kilometri, 72 de zile, 6 ore și 11 minute. Atât a durat călătoria ei, care, în pofida faptului că s-a întâmplat de-adevăratelea, a fost uitată în favoarea unei călătorii poate la fel de fascinantă, care însă nu s-a întâmplat niciodată: cea a lui Phileas Fogg. Statele Unite, Anglia, Franța, Italia, canalul Suez, Ceylon (Sri Lanka de azi), strâmtoarea Penang, Singapore, Hong Kong, Japonia, China, Singapore, Statele Unite.

Cobora pe țărm la fiecare escală. Vorbea cu oamenii. A vizitat o leprozerie. Și-a cumpărat din Singapore o maimuță cu care se întoarce acasa. Celor care râdeau de nasul ei puțin cam mare, le spunea: ‘N-ai decât să-mi critici stilul pălăriei sau al rochiei, le pot schimba, lasă-mi nasul în pace, acolo s-a născut el.’

Scrie din fiecare port, iar cititorii ziarului ‘New York World’ abia așteaptă fiecare episod. Și dacă, din viața și lupta unei femei care a trăit acum mai mult de un secol și care e mai bătrână decât străbunicile multora dintre noi, ar trebui să ținem minte un singur lucru, ar putea să fie acesta, fragment din cel mai frumos jurnal de călătorie pe care l-am citit vreodată. E mai mult decât un fragment din jurnalul unei călătorii în jurul lumii. E un ghid de viață, pentru orice călătorie mai lungă sau mai scurtă pe care suntem sortiți să o parcurgem prin ea.

‘Să stau pe puntea tăcută, să am ca singură lumină cerul înstelat deasupra mea, să aud apa foșnind pe lângă vapor, toate astea sunt paradisul pentru mine. Las pe alții să vorbească despre compania bărbaților, despre splendoarea soarelui, moliciunea lunii, frumusețea muzicii, mie dați-mi un scaun de răchită pe o punte tacută, cu lumea cu toate grijile și zgomotul său pierdută în distanță, lucirea soarelui și lumina rece a lunii ascunsă de întunecimea deasă a nopții. Lăsați-mă să stau legănată blând de marea liniștită, în cuibul meu de întuneric de catifea, și singura lumină să-mi fie sclipirea miriadelor de stele pe cerul tăcut, deasupra; muzica mea – rotocoalele valurilor care se sărută, racorind mintea și calmând tensiunea; însoțitorii  – visele mele. Dați-mi toate astea și voi avea fericirea în întreaga ei perfecțiune.’

nellie-bly-desen

Aux delices de Senlis

În titlul ăsta nu e doar o rimă, ci o întreagă poezie. Un poem al locurilor cu istorie, dar care nu te apasă sub grandiozitate. O istorie simplă, ca o străduţă la început de vară.

– Stai să-ţi aduc un cuţit care taie cu adevărat, îmi zice ea, văzându-mi escalopul din farfurie pe care mă pregăteam să îl atac. Locul se numeşte Le Commerce Bar-Brasserie dar nu are nimic generic şi impersonal în el.

În micuţul orăşel Senlis, niciun picior de turist. La restaurantul Scaramouche, doi bătrâni îşi conturează siluetele picotinde printre perdele fluturate uşor de vânt. În fața lui, catedrala bătrână şi-a dezvelit secretele în faţa singurului vizitator de la acea oră. Mă pierd pe străduţe, respirând liliacul. Puţin mai departe, liceul, vechi de 500 de ani, îşi deschide uşile să trimită copiii acasă.

IMG_3985

IMG_3986

La Bar-Brasserie e plin. Mathilde aleargă printre mesele scoase în stradă, lăsând în urma ei o vagă aromă de frites proaspeţi. Până vine mâncarea, trag o fugă peste drum, pentru ceva presse. Îmi iau Hara-Kiri şi mă întorc. Mai găsesc și un hors-serie de la Le Point despre buddhismul theravada. Să fie primit.

Scara către baie e, ca aproape peste tot în Franţa, întortocheată pe sub pământ. Trec pe lângă toaleta bărbaţilor, unde unul dintre vecinii mei de masă medita cu uşa deschisă. Il s’en fiche, îmi zic și-mi văd de treaba mea. Îl iert că e bătrân.

Afară, vântul ia mesele pe sus. Multe magazine sunt închise pentru pauza de prânz. E atâta pace, încât îmi vine să vorbesc în șoaptă, daca aș avea cu cine.

IMG_4006IMG_4016IMG_4027

Nimic nu e comercial aici. Parcul de distracții? E mai fain decât Disneyland și se cheama Mer De Sable, dar lumea nu a auzit de el. Mai bine. Un parc de distracții ca un deșert din Nevada.

Și taximetriștii sunt altfel. Cel care mă duce la Senlis are un cactus pe bord, cu ghiveci cu tot, rezemat de GPS. Poate ca e angajat la Mer de Sable.

Orășelele mici sunt mai bine de trăit decât de spus. Dar nu le căutăm, căci ne grăbim și vrem să facem multe și să bifăm atracții cunoscute. Nici eu n-aș fi ajuns aici dacă nu mă mâna curiozitatea și dacă nu era la 20 de kilometri de locul unde aveam de lucru.

Urmează să plouă și începe să mă doară piciorul. Străzile sunt în pantă, cu piatră cubică. Nu se vede nici un taxi. Flanez aiurea pe străzi doar-doar oi da peste vreunul. Ajung la gară, o clădire de turtă dulce, în fața căreia nu e tras nici un tren.

Lângă gară, o clinică cu mai mulți pshologi, sofrologi și sage femmes decât medici. Puțin mai departe, un taxi parcat, cu lumina verde. Cei 100 de metri par mult, la gândul că mi-l poate lua altcineva. Dar cine? Cred ca n-a mai avut o cursă de două zile. Îmi lipesc nasul de geam. Omul doarme. Îl trezesc ușurel și pornim către locul unde aveam să rămân o săptămână.

FullSizeRender

Chateau d’Ermenonville, un loc unde te simţi prinţ chiar daca până ieri ai fost broscoi. Lumini, scări, meniuri fastuoase, bun gust, linişte, raţe, gâşte şi poteci prin pădure. Un loc unde poţi să lucrezi, dar unde în acceaşi măsură poţi să visezi şi să trăieşti suspendat în timp.

IMG_3969IMG_3981IMG_4037

IMG_4040

Căutați nișele, strâmtorile, undergroundurile, pacea, liniștea, căile nebătute! Ieșim cu toții mai nuanțați de acolo. Ne retragem din lume ca să revenim mai însetaţi de ea.

Mexic 6. Viata privita de jos in sus

-Perdon, perdon… / – Excuse-moi…/ -Pardon, faceti loc, va rog…

Din scaunul cu rotile, lumea se vede altfel. Lumea TE vede altfel. Daca te vede. De cele mai multe ori, oamenii nu se uita in jos. La strigatul mainuitorului de scaun cu rotile, oamenii se uitau nedumeriti in jur, dar nu mai jos de nivelul umarului. Si, stiind ca umanitatea inseamna pozitie bipeda, te simti mai jos decat lumea. Stai mai jos decat lumea, care nu reuseste sa te vada la timp.

Postul asta nu e deloc despre mine, chiar daca pare. Este despre revelatia de a simti pe propria piele modul in care trebuie ca se simte o persoana cu handicap fizic aflata in scaunul cu rotile. Despre cum e sa stai la coada la toaleta deoarece cabina dedicata e ocupata de un om ‘normal’. Despre cum toate scaunele pentru ‘handicapati’ sunt ocupate de bagajele oamenilor ‘normali’. Despre cum ti se acorda privilegiul de Sky Priority, de care te-ai lepada bucuros pentru a face o coada sanatoasa alaturi de ceilalti semeni bipezi.

Cancun. Maria si Luis ma poarta cu mare bagare de seama printre oameni si bagaje inspre poarta. Realizez ca nu am luat tricoul pentru Victor. Oprim. Luis probeaza cateva modele. Ii sunt recunoscatoare. Cumpar. Victorie! La poarta, ne asteapta alti doi oameni. Patru? Asa grasa sunt? 🙂 Maria si Luis le lasa locul; ma aburc de pe scaunul cu rotile clasic pe unul mai mic, de cabina, pe care sunt legata cu patru centuri de siguranta; mi se spune sa iau pozitia brace ca sa putem trece printre scaune.

image

Zece ore mai tarziu si o nevoie de toaleta tot atat de mare (vecinul meu de zbor a dormit tot drumul si nu am putut sa-l sar). Paris. Un vlajgan inalt si blond, Patrice, ma inhata, ma arunca pe scaunul de cabina, nu ma leaga cu nici o centura, zice ‘Tine-te bine!’ si porneste o cursa nebuna prin aeroport, spunandu-mi: ‘Cursa ta a intarziat 45 de minute. Mai sunt 15 pana pleaca avionul spre Bucuresti. Ai toate sansele sa nu il prinzi.’ Ajungem la poarta; avionul spre Bucuresti are intarziere. Rasuflam usurati. Patrice e lac de apa. ‘Auzi’, ii zic, ‘daca tot avem putin timp, imi cumperi si mie ceva?’ Ma priveste bouche-bée, apoi anunta la poarta: ‘Je reviens bientôt, madame veut acheter Madame’. Pleaca cu banii si nu mai apare. Incepe imbarcarea; altcineva ma duce-n avion. Apare si el dupa 10 minute: ‘Era departe Relay’, zice, si-mi intinde victorios pachetul complet Figaro cu toate cele trei reviste, si restul la centima.

Bucuresti. Avionul trage in mijlocul pistei. Se monteaza scara. Fac ochii mari si astept, cuminte. Avionul se goleste, autobuzul pleaca. George pune in aplicare platforma care coboara scaunul din avion. Bagaje pierdute: ‘Carjele dvs. au ramas pe Charles de Gaulle, vi le vom aduce maine dimineata.’ Duminica dimineata, 6.30, ne trezeste interfonul: ‘Buna dimineata, v-am adus carjele. Si acum ma scuzati, trebuie sa plec in tara sa distribui toate celelelate bagaje’, zice omul Tarom, pus la patru ace.

Sa poti sa mergi la baie. Sa poti sa mergi sa cumperi un tricou sau o revista. Sa poti sa mergi. Dincolo de diferentele culturale in manevrarea carucioarelor, oamenii din toate colturile lumii sunt Oameni. La fel ca si cei din carucioarele cu rotile, pe care de astazi am sa ii inteleg mai bine. A fi biped nu e un dat, e un dar.

Mexic 5. Putea sa se termine mai frumos

Postul asta a fost scris pe bucatele, in carnetul de notite, inainte sa se intample evenimentele. De aceea, iertati-i usoara naivitate.

– Ooooohhhh, hiiiiiiiiii! Where are you from?
– Romania.
– Fantastic!!! (desigur, toti spuneti asta). Do you speak English over there?
– No, señora, nosotros hablamos solo español.
– Oooh!

Dupa doua zile intr-un resort all inclusive, imi vine sa musc. Mai ales din americanii cei pufosi, galagiosi si bagareti. Dar cum sa si fie altfel, cand doar ei exista pe pamant? Asa ca azi, in a treia zi, mi-am pus sacul pe umar si coada pe spinare si am plecat.

Imagineaza-ti ca traiesti in anul 1518. Esti conducatorul (batab) din Tulum. Privesti spre linia orizontului si vezi apropiindu-se niste barci mari. Ti se par foarte ciudate. Pe masura ce se apropie, poti sa vezi marinarii; nu trag la tarm, ci navigheaza mai departe. Si te intrebi: cine sunt oamenii astia? De unde vin? Ce vor? Sunt prieteni?

Acum imagineaza-ti ca esti Juan de Grijalva, capitanul spaniol. Vii din Cuba intr-o calatorie de explorare. Ai ajuns la o insula inconjurata de corali (Cozumel), unde oamenii se ascund cand te vad. Acum navighezi de-a lungul coastei, si treci pe langa un oras cu cladiri impunatoare si turnuri care-ti amintesc de Sevilla cea indepartata. Nu tragi la tarm, mergi mai departe. Si te intrebi: cine sunt oamenii astia? Ce bogatii au? Sunt periculosi?

image

Am vazut ruinele mayase de la Tulum si de pe mare, si de pe uscat. Pe mare, impreuna cu un cuplu de spanioli, intr-o barcuta cu motor scuturata de valuri, am reusit sa fac cateva poze (sper ca nu miscate). Mi-a fost frica, cel putin la inceput si nu am putut sa nu ma gandesc ca, de fapt, asa incep toate marile revelatii si schimbari de prespectiva: cu teama de vertij si de cadere in gol. Cu teama de esec. Dar numai asa putem sa avem o privire completa asupra vietii noastre, dandu-i tarcoale pe toate partile. Sau asupra templului vraciului mayas din Tulum vazut dinspre mare. Cum doriti :). E doar o metafora.

Mai departe cu indaratnicie, in pofida intamplarilor. Tulum e un fel de 2 Mai; mi-am dorit sa il vad pentru asta. Mananc cu mana intr-o carciumioara locala. Langa mine, personaje: patru hipioti francezi cu parul lung si salvari largi, care pare ca sunt aici de cateva luni. Un mexican se joaca friptea cu fetita lui, ca sa o convinga sa manance tot din farfurie. Un canadian cu pantaloni cu ananasi raspanditi strategic pe craci se trage de coada lunga, scoasa in evidenta de capul ras. Un mexican batran se strecoara printre mese, imbiindu-ne: ‘Hamaca, hamaca?’ si intinzand de firele colorate.

Imi privesc bratara de la mana si o ascund. Cu aerul meu de all inclusive si cu bratara asta de tzarc, ma simt ca si cum as fi iesit in eliberare conditionata din colivia mea de lux. De unde sa stiu ca, in scurt timp, imi va fi asa de folositoare…

Ma hotarasc sa plec. Transportul in comun functioneaza ca uns si nu ma feresc sa-l folosesc. La plecarea din Tulum, prind chiar loc in fata in autobuzul aglomerat (pe numele lui Colectivo). Ia priviti aici, credeati ca doar bordurile masinilor taximetristilor si camionagiilor nostri sunt incarcate??!!

image

Glezna rasucita la ruine incepe sa schioapete. Da, si eu impreuna cu ea. Ma intorc cu greutate la hotel. Chem doctorul. Ajung la spital. Imobilizare cu atele si o pereche de carje. Miezul noptii. Ma intorc la hotel. Mi-e foame. Restaurantul e la 10 minute de mers pe jos (‘Nu ai voie sa pui piciorul jos deloc!!’). La ora asta, s-a inchis.

Oare cum o sa ajung acasa???

– Señora, quieres a ver Chicken Pizza?
– No, es terminado.

image

Mexic 4. Marea Caraibelor

La Marea Caraibelor, soarele apune la ora 6 fara prea mult preaviz, asa incat la sase jumatate e bezna ca in fundul unui negru. Aici, conceptele din fizica se simt cel mai bine, caci inertia miscarii-mi nebune din ultima saptamana se panicheaza in fata senzatiei ca, daca nu vreau, nu trebuie sa fac nimic. Aici se poate simti cel mai acut singuratatea si sentimentul ca nimic nu conteaza mai mult decat cei dragi de acasa.  Noroc ca din cand in cand calc pe cate o iguana tolanita lenes la soare pe pragul camerei mele si ma reconectez la prezent. La Marea Caraibelor, se gasesc pietre amestecate cu scoici.

image

image

Asa ca deocamdata nu va spun nimic despre marea asta. Inca. Aleg sa scriu astazi despre gandurile si locurile ultimelor zile inainte de a ajunge aici.

– Baños tambien?
– Si, certo.

Ultimul loc cu toalete inainte de a o lua pe drumul care duce spre Izamal si Valladolid. Izamal – orasul magic, primul dintr-o serie nu foarte lunga, rezultat al unui program guvernamental demarat in 2003, care isi propune sa scoata din anonimat perlele mai putin cunoscute ale Yucatanului. Toate oraselele au aceeasi structura: zócalo – piata centrala, este sufletul orasului. Patrata, pe laturile ei se gasesc mici magazinase tinute de familii locale, unde gasesti tot ce cu gandul nu gandesti, la preturi mai mult decat decente. Timpul sta in loc aici; din cand in cand, se prelinge ca mierea peste zidurile vopsite in ocru ale cladirilor vechi de 3-400 de ani care imprejmuiesc piata. Tresar. Ma caut in geanta de cate ori aud cantecul pasarilor, al caror tanguit ascutit seamana teribil de tare cu sunetul telefonului meu. Am reusit chiar sa-mi fotografiez ringtonul :).

Pe latura de nord a fiecarei piete din fiecare orasel este un convent, o biserica catolica (una din cele trei cacofonii acceptate, da?) de pe la 1500. Pe campul larg din fatza ei, copii mexicani de toate varstele bat mingea. Intr-o capela mica, inauntru, cenusa stramosilor doarme in pace.

Oamenii maya nu sunt complicati. Mici – n-am vazut vreunul sa depaseasca 1.60 m, ceea ce face hilara situatia de la toaletele publice descoperite, unde tuturor turistilor li se itesc capetele pe deasupra usilor -, cu trasaturi specifice, intotdeauna joviali, intotdeauna zambitori si dornici sa iti afle numele, ca sa poata stabili o comunicare cat de cat apropiata. Nimeni nu se poarta ca si cum ar astepta bacsis, nu isi schimba comportamentul cand nu le dai si se bucura atunci cand primesc oricat ai considerat sa le oferi.

In Mérida, la ceas de seara, chiar in fata impunatoarei catedrale catolice, se desfasoara un spectacol fastuos: sunete de flaut, tobe, raget de jaguar si doua echipe de mayasi de acum 500 de ani, extrem de realist echipati, joaca jocul traditional al inaintasilor lor: pelota, o minge de 3 kg din cauciuc, trebuie pasata DOAR cu soldul pana la ‘portile’ care se afla la o inaltime de 9 metri (!). Se pare ca mayasii originali nu aveau nici pe departe doar 1.60 metri… De la distanta, jocul ritualic profileaza umbre fantomatice pe catedrala.

Nu sunt mici pentru ca vor ei si nici macar pentru ca genele le dicteaza asa. Se pare ca se hranesc prost, multi dintre ei, iar incidenta diabetului este mai mare in Yucatan decat oriunde in alta parte din Mexic. Traiesc aproape exclusiv din turism si cultivarea porumbului-rege: pe toate piramidele pe care le-am vazut pana acum, porumbul este, alaturi de Quetzalcoatl (aztec), respectiv Kukulkan (mayas), unul dintre personajele principale.

– This is an all-inclusive hotel, rade soferul-cu-nume-de-neretinut astazi, in drum spre Tulum, si face un gest larg spre dreapta soselei. Langa cladirea alba, imprejmuita cu garduri verzi cu sarma ghimpata, se insiruie tarabele cu suveniruri, nepazite de nimeni, deasupra carora scrie: ‘Souvenirs made in jail’. Si ei traiesc din turism.

Pe sosele, sunt calmi si politicosi. Nu-i asa ca noi in Romania atunci cand vrem sa semnalizam celuilalt ca ne poate depasi dam semnal dreapta? Ei bine, ei dau stanga! Ceea ce la inceput am crezut a fi un mic semn de prostie, era de fapt o invitatie: TU treci, nu EU ma dau la o parte. E si asta un fel de a vedea lumea din perspectiva celuilalt.

Traiesc in case ponosite, multi dintre ei; unele dintre ele seamana chiar cu cele ale stramosilor lor luptatori. Insa oricat de sarace ar fi, toate casele sunt primitoare, cu usile larg deshise, si dotate cu televizor si frigider. Deasupra fiecarui acoperis (toate casele de beton sunt plate si toate casele acoperite cu stuf – stil maya- sunt tuguiate) troneaza un bidon negru de 200 de litri de apa. Din cel mai mic sat pana la suburbia capitalei, aceleasi case plate, pe parter, colorate divers, incat de la distanta ai spune ca sunt o punga cu bomboane.

Multi nordici (europeni, americani, canadieni) pensionati si cu suficienti bani vin sa cumpere case aici. De la cea mai modesta de 500,000 de pesos (cca 30,000 dolari) si pana la cea mai buna (la dublu pret), ai sa auzi multa engleza spaniolizata prin cam toate oraselele din Yucatan, dar mai ales in Mérida, capitala.

Ar fi multe de spus despre ei, din tot ce am auzit ieri pe drum. Rafael, yucatanezul blond (!) de 60 de ani si Cesar, columbianul fusiform, mi-au fost cei mai buni invatatori in ale peninsulei si cu siguranta nu am retinut tot. I-am lasat in urma deja, de acum inainte pentru urmatoarea saptamana descopar lucruri pe cont propriu.

Poate de aici si sentimentul pierderii in spatiu, al inertiei care ma impinge mereu mai departe, desi sunt aici, in ultima parte a calatoriei, ca sa ma odihnesc. Nu promit.

La Marea Caraibelor, soarele apune la ora 6. Aici se poate simti cel mai acut singuratatea si sentimentul ca nimic nu conteaza mai mult decat cei dragi de acasa. Aici, stelele sunt la fel de aproape ca la noi la munte.

Mexic 3. Cum suna limba Maya

Va fi o postare scurta, dar miezoasa:). Scurta pentru ca, impreuna cu Cesar, am umblat 12 ore pe multe coclauri, pe o ploaie torentiala si calda, tipic tropicala. N-a mai fost excursie de grup, asa ca l-am avut doar pentru mine si am putut sa-l intreb pe cate-n luna si-n stele (material pentru o postare viitoare).
Asa. V-am promis acum cateva zile ca inregistrez limba maya, oricat de putin. In micul orasel Izamal (care se traduce din maya ca ‘Roua cerului’) ne-am plimbat cu trasura pe stradutele marginite de case de la 1700, vopsite toate in ocru. Ai fi zis ca e o butaforie de film, atat de ireal si minunat a fost. Iata-l mai jos pe carutasul Jorje (sa-i zic mai bine ‘trasuras’?) urandu-mi de bine in limba lui.

Mexic 2. Piramida Lunii, imparatul si cactusii Mickey Mouse

– Saluda, mi llama Cesar Augusto.

Misto ghid, imi zic, urcandu-ma in masina cu 9 locuri pentru aventura de astazi.
Sunt cap de linie. Dupa mine urca, pe rand, Dani si Cata, Andrea, Luca, Nando, Brigitte (sa-i spunem deocamdata asa, caci nu e un personaj efemer) cu fiu-sau…si nu mai stiu. La fiecare urcare, Cesar, ca o gazda buna ce se gaseste, face prezentarile. Aflu ca Dani e bulgaroaica si, impreuna cu nemtoaica Cata (Cathy, cum o striga americanii, se stramba ea oripilata; de fapt, e Katharin) preda spaniola in America.
Andrea e o frantuzoaica din Bordeaux care lucreaza in Montreal. Nando e italian din Sicilia si studiaza la Paris de 6 ani. Dupa oprirea de la Kabah, vad ca locul de langa mine s-a eliberat. Andrea si Nando ganguresc frantuzeste pe randul din spate.
Brigitte nu vorbeste spaniola ca la ea la Frankfurt…ci ca la Madrid, unde a stat 7 ani si a tradus niscaiva carti. Fiu-sau, un blondin de vreo 20 de ani, stie nemteste si spaniola, dar nici o boaba de engleza.

 

image

Barfesc cu Dani despre Bulgaria si Vasil Naidenov. Amandoua am fost in copilarie indragostite de dinozaurul asta.

 

Oamenii fac locurile, experientele, amintirile? Ce am sa retin din excursia asta – fetzele, glumele, jocurile de cuvinte sau piramidele, strazile, mancarea, muzica?

image

Nu mai departe de ieri, Alfredo imi arata cu talent in cate feluri se poate folosi un cactus. Mi se adresa cu ‘my friends’ si se mai corecta din cand in cand. Cu miscari largi, teatrale, a despielitat niste hartie de cactus, a itit un ac si ata din cactus (fibra si varful ascutit) si a colorat cu praf de cocos ata de cactus in 4 culori, totul in doar 3 minute. Rontai o felie de cactus din salata si il ascult cum turuie: ‘And now, my friends, let me show you what real obsidian is’, mai zice, si ma taraste in magazinul unde masti grele din eleganta piatra neagra stau pe rafturile pline.

Afara, ma asteapta Sonia, ghida micuta din Mexico. ‘Haide la piramide, ca incepe sa ploua.’, se precipita ea. INCEPE?? M-am schimbat de la piele dupa doua incercari nereusite de a ajunge in varful Piramidei Soarelui. Toti alunecam, era imposibil sa inaintam, venise potopul de ploaie si vant turbat, impreuna cu doar 7 grade Celsius. Renunt si ma bag in masina. Sonia, care statuse cu Luis la adapost, ma consoleaza: ‘Lasa ca la Piraminda Lunii nu te las sa mai cobori, o sa ne rotim in jurul ei cu masina.’ ‘De cand isi dorea Luna sateliti’, bomban, si radem toti trei. Un zbor, 10 ore, 1000 de kilometri si un rand de haine mai tarziu, la 40 de grade, il ascult pe Cesar cum nu mai conteneste sa povesteasca de ce are el patru nume: doua mici si doua de familie. ‘Care e numele tau mijlociu?’, ma chestioneaza el. Sa-i zic numele lu’ tata? Afland ca nu am unul, se intoarce dezamagit spre italieni, cu aceeasi intrebare.

image

Imi lipesc nasul de geam in timp ce vocile din spate se impletesc intr-o franco-spano-germana babilonica. Degete lungi de cactusi se ridica curajos spre cer. Aici nu vad cactusi Mickey Mouse. ‘Mickey Mouse?’, imi rasuna in urechi vocea de ieri a Soniei. ‘Ce mai sunt si aia?’. ‘Uite asa’, ii zic, batandu-mi palmele pe langa urechi si apoi facand semn spre marginea drumului. Si ea si Luis se scutura de ras.

In dreapta soferului, Cesar Augusto isi dirijeaza supusii inspre minunatiile mayase.

Mexic 1. Fecioara si aztecul

Il chema Coatlatoatzin. Era brun la fata si mandru la stat. Si visa. Si a tot visat el pana cand i s-a aratat Santa Maria de Guadalupe; nu oricum, ci bruna la chip ca si el.
Dupa mai multe incercari, episcopul (care vorbea spaniola) a reusit sa-l inteleaga si sa-l creada pe aztec (care vorbea nahuatl). Dupa o singura incercare, Coatlatoatzin a devenit Juan Diego. Catolic adica. Ce semn mai bun pentru asta decat un chip al ‘celorlalti’ in care si-a regasit culoarea?

image

Cum au devenit mexicanii spanioli? Dar au devenit? Au interpretat semnele exterioare si intrucatva transcendente precum cel de mai sus pentru a accepta mai usor dominatia spaniola. Tot asa cum si-au facut capitala pe lac, pentru ca acolo a fost locul in care au vazut vulturul agatat de un cactus si purtand in cioc un sarpe (acum si stema oficiala a Mexicului). Tot asa cum Cortés, calare pe cal, i-a convins pe cuceriti ca este Cel pe Care Il Asteptau.

La fel de ardent credinciosi si astazi, mexicanii au o credinta subversiva insa. Amesteca, cu placere deloc vinovata, obiceiuri pre-columbiene si spaniolesti. Multe denumiri se termina sau incep cu „TL”, din nahuatl. Multi vorbesc inca limba (incerc sa gasesc si sa inregistrez pe cineva ca sa vedeti ce spun; iata mai jos o mostra pozata pe furis intr-o librarie).

 

image
Privindu-le firmele, casele, hainele, mancarea, nu poti sa nu te intrebi cum de au trecut 500 de ani si mai bine de la sangeroasa cucerire spaniola. De la glorioasa calcare in picioare spaniola. De la civilizatia occidentala noua care s-a crezut superioara unei civilizatii cu mult mai veche, dar degraba mancatoare de carne de om. Privindu-i si ascultandu-i, uneori te intrebi ce este spaniol in ei in afara de limba.

‘Ce simtiti voi, mexicanii, fata de cucerirea spaniola?’, o intreb pe Sonia, mica ghida (de stat, doar, caci altfel are trei copii, toti trei mai mari ca Victor).
‘Pai noi credem ca…’, incepe ea.
‘Ntz. Te-am intrebat ce simti.’
‘Turistii nu ne-ntreaba lucruri din astea sensibile.’
‘Perdon.’

Tacem amandoua. Soferul ne duce-nainte.

‘20% ii urasc pe spanioli’, se hotaraste ea intr-un tarziu. ‘Si restul de 80% nu-i iubesc.* Ne-au calcat in picioare dupa care, prin anii ’30, au venit sa construiasca, sa deschida firme si sa creeze locuri de munca. E ca si cum mi-as renega o parte din mine daca as spune ca as vrea sa dau timpul inapoi, insa l-as da.’

*studiu de piata nereprezentativ si incorect politic. A se interpreta cu precautie (baza foarte mica).

Mexicanii si-au construit capitala pe ape care scufunda zilnic orasul cu cateva sutimi de milimetru. Ciudad de Mexico e un oras prins in menghina muntilor si sapat de ape. In biserica veche, de la 1700, in care troneaza impunator la intrare statuia lui Coatlatoatzin (de-acum Juan Diego cumintit), pasii ti se abat dupa cat de inclinata e podeaua caci, desigur, orasul nu se scufunda egal. Ma agat de aer ca sa merg drept.
Alaturi, in biserica mare, noua, modernista, incap pana la 5000 de oameni; ma asez pe o banca si ascult ‘Pater nostrum’. Corul e inaltator. Sutele de mexicani canta cu suflet. De deasupra altarului, haina inramata a lui Juan Diego vegheaza multimea. Afara, statuia Papei Paul al II-lea si placa aurie pusa de Papa Francisc acum 3 saptamani se asigura ca totul merge asa cum trebuie. Biserica e facuta de un geniu: usoara ca fulg, acoperita cu cupru, cu tavanul din lemn usor, in forma faldurilor hainei lui Juan Diego. Nu se va scufunda niciodata.

La Morenita. Brunetica. Santa Maria da Guadalupe, simbolul national al mexicanilor. Juan Diego, fost Coatlatoatzin, sanctificat de Papa in 2002 si numit ‘primul sfant indian de pe continentul american’. Un fel de ‘Doamna si vagabondul’, ceva mai transcendenti.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat: