Drăcușorul bun, biscuiții LU și alte afișe de epocă


Cele câteva zile furate în plus pe lângă deplasarea de business de la Paris de la final de iunie mi-au adus mai multe bucurii (ca întotdeauna la Paris), printre care o bijuterie de expoziție de afișe la Musée D’Orsay. Cum și de ce au apărut afișele publicitare și cum au făcut saltul de la artă stradală, prin cenzură, la peisajul anodin de astăzi?
Tu ai dezlipi astăzi un afiș stradal să îl duci acasă, de mult ce îți place? Nici eu. Dar atunci erau alte afișe…
Puțin intro:
„Veritabila arhitectură astăzi, aceea care împinge înainte viața plapitantă din jurul nostru, este Afișul, vârtejul de culori sub care dispar monumentele de piatră.” (Maurice Talmeyr, eseist, sfârșit de secol 19).
„Pe pereți, afișul trebuie să urle, să agreseze privirea trecătorilor.” (Henri Jossot, 1897).
„Reproducerii în masă îi corespunde reproducerea maselor”. (Walter Benjamin, 1936).
La început și pentru câteva decenii bune, afișul a coabitat cu pictura; se poate spune că între 1890 și primii ani ai secolului 20 au existat veritabili colecționari de afișe, tot așa cum erau colecționari de tablouri sau de opere de artă. Este creat mobilier special pentru a permite să fie admirate și păstrate în cele mai bune condiții (vezi mai jos). Și asta pentru că, pentru artiști, Salonul oficial de pictură rămăsese în urmă, era puternic afectat de cenzură și trebuia să ieși în stradă ca să vezi arta momentului.
Comentariile epocii sunt nenumărate! Apărătorii afișului, cei care se poziționează în favoarea unei arte sociale, la îndemâna tuturor, își exprimă bucuria pe care o oferă frumusețea afișului ilustrat peste tot prin oraș. Este interesant de notat că aceste comentarii sunt însoțite în general de o critică virulentă cu privire la noul orașul prefectului Hausmann, considerat gri și monoton (ca să respectăm adevărul istoric, clădirile lui Hausmann sunt bej/grej, însa peu importe).
Artiștii în serviciul consumului
Afișele sunt peste tot: pe chioșcuri, pe coloanele Morris (folosite și astăzi exact în același scop!), pe palisade, pe oameni-sandviș…

Nu se putea afișa nici atunci în toate locurile, cel puțin teoretic. Legea din 29 iulie 1881 permite afișajul oriunde nu figurează mențiunea Afișajul interzis. Curat Caragiale! Această lege va da o marjă de manevră considerabilă celor care făceau publicitate outdoor (în termenii zilelor noastre!) și va contribui la valul uriaș de hârtie care a înghițit Parisul. Și asta în pofida costului timbrului fiscal care trebuia achitat către Stat de către tipografi pentru fiecare afiș tipărit. Veniturile erau însă mereu mai mari, oricum, decât cheltuielile.
Arta afișului a făcut să apară multe meserii: clientul, artistul (recrutat dintre caricaturiștii revistelor satirice), gravorul, tipograful, firmele de panotaj și oamenii sandvis, lipitorii de afișe…
Contrar așteptărilor, cenzura Salonului de pictură nu s-a sfiit să iasă și ea, pudibondă, în stradă. Priviți imaginea cenzurată (sus) și cea corectă politic, ajustată după cenzură (jos):


Afișe, afișe, dar pentru cine?
Pentru oricine și orice, dar, chiar de la început, dincolo de artă, scopul lor a fost același cu cel de azi: publicitate pentru marile magazine, săli de spectacol, mărcile comerciale aflate la început de drum…
Afișele pentru băuturi alcoolice erau, în termenii de azi, profund incorecte politic, arborând cu mândrie sloganul: „Un pahar după fiecare masă e garanția unei vieți îndelungate.”

În a doua jumătate a secolului 19 marii producători ai vremii își lansează produsele-far: Lefevre-Utile (strămoșul mărcii LU) pune pe piață celebrii biscuiți Petit Beurre în 1886, iar Menier începuse deja să-și vândă tabletele de ciocolată încă din 1856.


Unii, cum ar fi Roger Marx (predestinat nume!), cred că afișul poate contribui la educarea maselor, având astfel o valoare socială și pedagogică. Într-adevăr, dacă afișul rămâne, înainte de toate, un vector de propagandă comercială, el va însoți și luptele artistice, cum ar fi cea privind abolirea ierarhiei între artele majore și artele minore caracteristice Art Nouveau, promovarea expozițiilor și anunțarea Saloanelor de pictură.
„Acest muzeu în aer liber, format la întâmplare, unde genialul se amestecă cu mediocrul, unde luxul stă lângă grosier, unde spiritualul coexistă cu absurdul.” (Roger Marx, Maeștrii afișului, 1896).
La începutul anilor 1890, entuziasmul pentru universul colorat al afișelor artistice cunoaște un asemenea succes încât jurnalistul Octave Uzanne inventează noțiunea de afișomanie termen care desemnează un nou mod de a colecționa, sau chiar de fetișimt, având ca obiect afișul ilustrat. Unii sunt atât de înnebuniți după afișe, încât le dezlipesc de ziduri noaptea cu lama de ras, uneori mituindu-i pe cei care le lipeau înainte ca aceștia să le lipească pe pereți!
Mulți membri ai elitelor încearcă să limiteze influența ‘nesănătoasă‘ a ziarelor, să interzică afișele sau imaginile ‘scandaloase‘. În zadar e totul, căci aceste critici nu sunt decât martorii neliniștii elitelor tradiționale în fața unei producții culturale pe care nu reușesc să o stăpânească și ai incapacității acestora de a se gândi să democratizeze petrecerea tipului liber.





Cum ți se pare? Lasă un comentariu! Eu, privindu-le, cred că pot să spun că aș fi vrut să trăiesc, măcar puțin, la final de secol 19 la Paris!
#paris #expozitieafise #MuseedOrsay #lartestdanslarue








































Patryk






