Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Care este elevator speech-ul pentru viaţa ta?

noiembrie 3, 2013

Acum nu e show-ul meu. Pun articolul ăsta pe blog să nu se piardă prin hăţişurile Facebook-ului şi ale minţii mele.
Îl cheamă Jimmy Nelson şi crede în oameni. Ca noi toţi, da, sigur, mă scuzaţi. Dar noi ce facem pentru asta?

Jimmy a călătorit ani de zile prin locuri neumblate ca să nu lase civilizaţii şi culturi să moara. A mers de la minus cincizeci la plus cincizeci de grade să prindă pe cameră o privire, un zâmbet, un ritual, un dans, o naştere, o bucurie.
Vanuatu, Himalaya, triburile Masaai, triburile Huaorani de pe Amazon, oamenii Nenets din Siberia, triburile Dropka din Kashmir, Papua Noua Guinee şi câte, şi câte. Uneori s-a întrebat: „Am I sane by doing all that I’m doing? Do I have the right to do so?”. Câţi dintre noi suntem atât de lucizi şi totuşi atât de cutezători în viaţa noastră?

A făcut fotografii, filme, a scris o carte, apărută acum două săptămâni.

De peste tot, cu iubire, empatie şi speranţă, Jimmy Nelson ne arată cum e să îţi pese, să fii deschis, dincolo de jobul tău, dincolo de maşina ta, dincolo de apartamentul tău, dincolo de emisiunea de la televizor, de la copilul care vrea XBox şi nevasta care vrea-n Bahamas. Un om care a vrut să facă în aşa fel încât existenţa lui să conteze pentru mai mulţi. Da, ştiu, Orwell zicea că unele animale sunt mai egale decât altele. Destinul lui Jimmy este, poate, să aibă o existenţă mai semnificativă decât să meargă la serviciu în fiecare dimineaţă şi să se lupte în fiecare an cu aceleaşi probleme existenţiale ale unei companii care ar merge, oricum, şi fără el. Oare?

Pe site-ul dedicat tuturor acestor expediţii, alături de hărţi, sute de fotografii, vorbe de duh ale culturilor alături de care a trăit Jimmy, http://www.beforethey.com, puteţi vedea un film senzaţional de 20 de minute (avem atâta timp? avem :). Dacă pentru suflet nu, atunci pentru ce?) în care Jimmy îşi povesteşte credo-ul şi fascinantele peripeţii, în care îl vedem topit în realitatea parelelă a unor civilizaţii care vor muri. BEFORE THEY. BEFORE THEY PASS. BEFORE THEY PASS AWAY. Să iî cunoşti, să trăieşti cu ei, să le salvezi, simbolic, vieţile înainte să dispară. BEFORE THEY.

Categorie:

Uncategorized

Lasă un comentariu

Tagged with:

Ca-ntre oameni

noiembrie 1, 2013

Azi dimineață. Mă arunc în taxi spre BIZ, să mai croșetăm câte ceva pentru evenimentul ce va să vină peste două săptămâni.
– Locuiți în zonă?, mă cercetează niște ochi albaștri prin oglindă.
(Ah, începe dialogul…)
– Da, zic.
– Aveți animal acasă?
– Da, zic.
(Tot e ceva..)
– Uite, am primit un cupon de reducere de 25 de lei la un cabinet veterinar, poate vă e de folos…
– Mulțumesc.
…că eu nu mai am animal, a murit acum trei luni. Am avut un câine.
(tac).
– Era de rasă? Ce rasă era?
(trebuia să spun ceva; trebuia?)
– Brac german.
(tac).
– Imi pare rău, spun. Ce-a pățit?
– A făcut stop cardiac.
– Ca oamenii?
– Ca oamenii.
Scormonește, din mers, prin torpedo și-mi întinde un teanc de fotografii.
– Am aici toată viața lui, de când era mic.
Mi le întinde. Prin fața ochilor mi se perindă copii mici și-apoi mari, o sufragerie, un parc, un dormitor, o bucătărie. Aceleași, în timp. Odată cu anii, văd un pui de cățel ascuns printre faldurile unei cuverturi, apoi o namilă ciocolatie cu labele din față pe portiera unei Dacii.
– Ah, ați ajuns la poza cu mașina?, întreabă el fără să întoarcă capul. Cu mașina aia – era o Dacie veche, roșie, mașina de dinainte – îl duceam în parc. Oriunde ar fi fost, când îi spuneam că mergem acasă, venea alergând de te-miri-unde, sărea cu labele pe portieră să o deschid.
Dezlipesc două poze să o văd pe ultima. Dintr-un fotoliu mă privește un suflet de patruzeci de kilograme care a trăit cu oamenii și a murit ca un om.
Îîi dau pozele și-i mulțumesc. Le ia fără să se întoarcă și le bagă în torpedo-ul pe care îl lasă deschis. Mergem în tăcere până pe Șerban Vodă.

Categorie:

Literare

Lasă un comentariu

Tagged with:

Doamna şi vagabondul sau furia absenţei

octombrie 27, 2013

În această poveste, Doamna stă într-un apartament mai scump decât îşi poate permite, iar Vagabondul vinde un conac şi dăruieşte argintăria pentru a-şi răscumpăra păcatele trecutului..

Mă ştiu că sunt o filosoafă, am păcatul ăsta. Aseară însă, la Elvire Popesco, live alături de regizoarea Sandrine Bonnaire, urmărind-i filmul şi povestea vieţii, filosofia mi s-a evaporat şi luciditatea mi-a devenit tăioasă ca o lamă de cuţit.

În cazul celui de-al doilea film al Sandrinei (‘J’enrage de son absence’ / ‘Moartea lui mă înfurie’), filosofia n-ar putea decât edulcora mesajul.

Pe scurt şi uşor trivializând: o Doamnă are un copil cu un Domn. Domnul ucide din culpă copilul (4 ani) într-un accident de maşină, apoi pleacă în America să-şi lingă singur rănile. Doamna se recăsătoreşte şi mai face un copil, care la momentul filmului are 7 ani. Domnul revine în Franţa după 8 ani de la decesului fiului său şi îşi apropriază copilul cel nou şi subsolul imobilului unde locuia noua familie. Într-un fel, şi-o reapropriază şi pe Doamna. După săptămâni bune de duplicitate, în care sufletul copilului este făcut pilaf (‘Vreau să plec în America cu Jacques’), tatăl află de intrus, pe care îl scoate cu bocancii din subsolul blocului şi din viaţa familiei sale.

Trailerul aici:

Fapt real de la care pleacă filmul: mama Sandrinei Bonnaire şi-a reîntâlnit o iubire din tinereţe atunci când Sandrine avea 4, 7 şi respectiv 20 de ani. După proiecţie, la întrebările primite din sală, Sandrine argumentează că filmul aşează în opoziţie iubirea pură şi naivă şi ilogică cu regulile şi legitimitatea. E o volută psihologică pe care, oricât de îndrăgostită aş fi de aceste artificii de gândire, nu pot să nu o dezmint. E patologie a doliului nefăcut la Jacques (primul tată) care îl împinge la un egoism crâncen de absurd. Nici o iubire din lume nu justifică egoismul feroce.

Sala a întrebat-o pe Sandrine: de ce Noul Tată (înalt, bărbos, mustăcios, urecheat, aparent sălbatic) nu l-a invitat pe Vechiul Tată (nobil, în costum, cămaşă albă impecabilă chiar şi când dormea pe podeaua subsolului) să discute onest problema la masa din bucătărie? Pentru că bocancii şi pumnii nu au însemnat violenţă, ci singurul mod de a-şi recâştiga viaţa înapoi, de a-şi reconfirma, urlând, prezenţa. Prin tot ce făcuse până atunci, Tatăl Vechi îî transmitea Tatălui Nou că nu există.

William Hurt vorbeşte bine franceză (filmul e subtitrat în engleză şi română):

„De ce l-aţi ales pe William Hurt să joace acest rol?” „Pentru că primul meu cadou pentru el a fost fetiţa noastră. Acest film este al doilea dar”, a replicat Sandrine, vizibil emoţionată.

Eu nu ştiu ce-as fi făcut cu un asemenea cadou.

Iubirea mamei sale, cea revenită în viaţa Sandrinei-copil în repetate rânduri, era un cerşetor. La fel ca şi Hurt; personajul, desigur…

Categorie:

Literare

Lasă un comentariu

Tagged with:

„Mereu să porţi chiloţi curaţi”

octombrie 24, 2013

Cool, vintage. Avangardist, nostalgic. Anii ’30, anii ’70, anii ’00, anul 2050.
Preferinţele sociale sunt ca un ADN care ne şerpuieşte printre zile. Toată lumea e nostalgică şi pare învechită? Atunci e musai să fim moderni. Ne-am săturat de tehnologie? Atunci ne reinventăm tradiţiile.

În ultima vreme, suntem visători. Unii zic: Nu privi în trecut, că nu într-acolo mergi! De acord, dar..

E plin oraşul de cafenele cu aromă de Bucureşti interbelic, abundă lucrurile migălos făcute, ne refugiem în ceainării cu şaluri tricotate manual pe scaune şi dulceaţă „ca la bunica” servită din chisea.

Acum două săptămâni, târg vintage la Palatul Şutu. Plin de lume. Mi-am luat două tricouri cu mandale pictate de mână şi trei ceasuri de atârnat la gât, captive în capete de bufniţe. Aş mai fi rătăcit pe-acolo, dacă nu era expoziţia de fotografie atârnată pe gardul de afară, amintindu-mi fugar de Jardin du Luxembourg de 1 decembrie trecut, pe care am inconjurat-o cu capul dat mult pe spate să nu scap vreo imagine.

Afară, tineri cool se împiedicau unul de altul, lungindu-şi gâturile să vadă Bucurestiul ieri (1960-70-80) şi azi (cum ar veni…azi!).

Neschimbat. În afară de o urâtă clădire de sticlă în locul uneia elegante şi cu modele complicate de piatră la fereşti, acelaşi: intersecţii, flori, maşini (şi cu soţ, şi fără soţ), statui, cafenele, bulevarde.

Oamenii ştiu ce le arată prezentul şi le e frică de viitor. Dar trecutul..trecutul ăsta cu miros de naftalină, dantelă veche şi mustaţă de bunic hâtru, e un loc minunat unde să evadezi din high-tech-ul impersonal al prezentului.

Un site de popularizare a psihologiei îşi informează cititorii că un studiu realizat de McCarthy & Stone (constructor şi administrator de azile din Marea Britanie) arată că 70% dintre oameni cred ca generaţia bunicilor lor a fost cea mai înteleaptă dintre toate. Apoi îi întreabă: Care este cel mai bun sfat pe care l-aţi primit vreodată de la bunicii voștri?

Vă las să vă bucurați de câteva dintre răspunsuri:

„Du-te la culcare devreme.”
„De un om îţi dai seama după pantofi.”
„Oferă şi iartă.”
„Dacă te preocupi de lucrurile mici, cele mari şi importante se vor ocupa de ele însele.”
„Întodeauna să porţi chiloţi curaţi.”
„Nu scrie niciodată ceva ce n-ai lăsa-o pe mama ta să citească.”
„Dacă faci un depozit la Banca Bunătăţii Umane, mereu ai să primeşti dobândă bună.”
„Taci şi ascultă!”
„Începe tot aşa cum îţi propui să continui.”
„Nu citi reviste cu coperți lucioase.”

Istoria are doar atâta sens cât mai trăieşte astăzi în noi. Vechiul există doar atâta timp cât îl reînnoim zilnic. Sfaturile bunicilor au sens numai cât nepoţii îşi mai amintesc de ei.

Categorie:

Literare

Lasă un comentariu

Tagged with:

Iubirea e o zână hoaţă

octombrie 17, 2013

Daca iubirea inseamna timp, atunci nu stim sa iubim. Alergam haotic, si bifam emotiile ca pe task-urile de la birou, ne risipim ziua in bucati mici, bucurosi ca le putem face pe toate. Ca le putem amesteca si manji pe toate cu nerabdarea de a le vedea implinite.

Daca iubirea inseamna sa faci lucruri pentru celalalt, atunci nu stim sa iubim. Totul se intampla prin altii: ne platim facturile electronic, altcineva ne face curat in casa, comanda pranzului de duminica e la un telefon distanta, si noi ne bucuram ca ne ramane timp sa butonam telefoanele in timp ce la televizor curge un film la care nu se uita nimeni.

Daca iubirea inseamna mangaiere, atunci nu stim sa iubim. Ne grabim sa ajungem la final, ca dupa 100 de metri garduri. Sa masuram cantitati. Sa adunam persoane. Sa exersam figuri.

Daca iubirea inseamna cadouri, atunci nu stim sa iubim. Ne intrebam, cuprinsi de panica, ce sa daruim, deschidem ochii ca pentru prima oara asupra sarbatoritilor, intrebandu-ne ce si-ar putea dori si comandam rapid de pe cadouri.ro o cutiuta total lipsita de personalitate.

Daca iubirea inseamna cuvinte din inima, atunci nu stim sa iubim. E plin netul de clisee, scrisori si sms-uri gata scrise, numai bune sa copy-paste. In cel mai bun caz. „Ce-ai facut astazi? „Bine”.

Iubirea inseamna toate astea, separat si impreuna. E o zana buna si usor hotoaica: ne fură ceasurile de la mana şi ne arata cat de imperfecti suntem doar ca sa ne straduim mai tare.

Categorie:

Literare

Lasă un comentariu

Tagged with:

Cercetarea de piata e o Rosie Montana

octombrie 14, 2013

Prolog: 2008. Curs TMI cu Dorin Dancu despre stilurile de comunicare: pantera, paun, delfin, bufnita. Tu lucrezi in cercetare, deci trebuie sa fii bufnita! Cercetatorii asta fac: stau si freaca date toata ziua. Maresc ochii in ideea de a ma apropia de exponentul categoriei in care ma aruncase Dorin, si zic un „Nu” aproape strigat.

Lucrez la o firma de cercetare de piata. Investighez, adica. Cercetez. Rascolesc in date. Sau nu.
Datele nu sunt un scop in sine. Informatia nu mai e aur. Acum 20 de ani, cand am inceput sa „cercetez”, era. Piata – avida de orice strop de cunoastere de care se putea folosi ca sa isi croiasca drum inspre mintile si inimile consumatorilor.

Acum avem Big Data. Adica multe informatii. Adica un haos de stropi de cunoastere. O ploaie, cum ar veni. Noe al cifrelor ar fi fericit.

Informatia nu e de dragul ei. E o Rosie Montana pe care trebuie sa o cianurezi cu multe ore de truda pentru a scoate aurul la suprafata. INSIGHT-UL, adica. Revelatia.

Oamenii inspirati spun ca exista cinci strategii pentru a obtine insighturi din informatia coplesitoare care ne inconjoara: conexiunile, coincidentele, curiozitatile, contradictiile si disperarea creativa. Sa le luam pe rand.

1. Conexiunile

Charles Darwin a urmat calea conexiunilor atunci cand a propus teoria evolutiei pe baza selectiei naturale. El avea 22 de ani cand a plecat pe coastele Americii de Sud pe Beagle. Calatoria a durat 5 ani, intre 1831 si 1836. In insulele Galapagos, Darwin a gasit pasari care difereau de la o insula la alta. La intoarcerea in Anglia, facand conexiunea intre aceasta informatie si teoria resurselor limitate a lui Malthus, a descoperit insightul selectiei naturale.

2. Coincidentele

Persoana care utilizeaza strategia coincidentelor observa mai multe evenimente / fapte care par sa se intample accidental, insa si sa aiba o legatura intre ele, putand conduce la un pattern care, la randul lui, descopera un insight.
Michael Gottlieb a avut un pacient cu o serie particulare de simptome. Apoi altul. Apoi altul. Intamplator sau nu, toti erau gay. Gottlieb a analizat seria de coincidente si a descoperit patternul. Se numea AIDS.

3. Curiozitatile

Strategului curiozitatii ii este suficient sa remarce un singur eveniment sau fapt care sa ii provoace interesul. El se va intreba: „Ce se intampla aici?” si va fi aproape suficient pentru a sapa pentru descoperirea insightului.

In 1928, Alexander Fleming cultiva colonii de stafilococi, cand a plecat in vacanta pentru o luna. La revenire, a vazut ca totul in jurul culturii fusese contaminat cu mucegai, mai putin o parte dintre stafilococi, cei care erau amplasati pe margine. Nu numai ca nu fusesera contaminati, dar cresteau normal. Asa a luat nastere penicilina.

4. Contradictiile

Persoana care cauta contradictiile observa orice anomalie in firul epic al datelor. Reactia va fi: „Nu se poate!”, si asta ii va face sa caute adevaratele motive pentru care acel lucru se intampla. Rezultatul – insightul.
Se credea ca holera este provocata de aerul fetid in care mureau oamenii. Atunci cand in aceeasi camera de hotel ieftin un om a murit si altul nu, medicul John Snow a dat la o parte teoria miasmelor si a descoperit adevarata cauza a bolii: apa contaminata.

5. Disperarea creativa

Aici e cel mai greu, pentru ca trebuie sa cauti iesirea dintr-o situatie care pare fara scapare. Care ESTE fara scapare, caci presupunerile obisnuite nu mai functioneaza, tot la fel cum gravitatia nu are sens pe luna. Calea de scapare e sa nu te mai gandesti la gravitatie. Despre disperare se vorbeste cu greu, fie ea si creativa, asa ca iata cea mai buna ilustrare:

Cercetarea de piata e o Rosie Montana. Fara parti pris. E o aselenizare in noianul de informatie pentru a gasi pepita de aur. E un amestec de conexiune, coincidenta, curiozitate, contradictie si disperare creativa de a gasi insightul. Acea informatie pe care consumatorul nu stie ca o stie dar pe care, socratico-maieutic si sisific, o obtinem de la el. Nu prin sapat brut in date, nu prin minerit palmas, ci printr-un amestec de arta cu stiinta, de intuitie cu expertiza. Mai stiintific, asa:

Epilog: La testul lui Dancu, am iesit o combinatie hibrida de pantera cu paun 🙂

Categorie:

Marketing

Lasă un comentariu

Tagged with:

corpul e o geografie de sensuri personale

octombrie 13, 2013

Unii isi tatueaza verighetele, altii fac pacs-uri. insa, indiferent de forma in care, cu totii cauta nemurirea. Incremenirea iubirii in stadiul acela de beatitudine pe care toate cartile serioase il limiteaza la doi ani si il patologizeaza mai apoi.

Sunt ape diferite de spalat trupul si sufletul. Se toarna elixiruri diferite in sarurile de primenire a fiecaruia dintre ele. caci fiecare experienta mai scrie cate un rand cu tot felul de cerneluri, care mai de care mai invizibila.

Care dintre ele se spala mai usor? De pe care se ia fara ponce stratul depus inainte? Sufletul le-a trait pe toate, corpul le-a simtit pe toate. Cine are nevoie mai mare de schimbare si cine tanjeste mai mult dupa echilibru?

Sufletul primeste cu tot dragul ce i se daruieste si ramane dorind. trupul primeste si peste un timp trece mai departe. de-aia se tatueaza primul, ca sa fie scris, ca sa fie marcat, ca un cal salbatic priponit langa gard. Oamenii se imprastie intre mai multi oameni pana cand isi trag sufletul si-si tatueaza sufletul pe veci. Nu vede nimeni, dar e acolo, mai puternic decat orice zar, orice Mariana, orice mandala, orice semn tribal, orice ghirlanda.

Tatuajele fizice dor. Cele sufletesti nu ustura decat atunci cand vrei sa scrii deasupra. Oamenii isi scriu corpurile ca sa ii arda iluzia nemuriririi mai putin. Tot noi suntem scrisii si scribii,e doar un joc de degete si roluri si peneluri si vopsele.

scrie-ma, zice corpul, ca sa raman in momentul asta: tanar, cu tine, frumos.
nu ma scrie, zice sufletul, ca sa pot mereu sa aleg sa fiu liber.

corpul e o geografie de sensuri personale. e harta si teritoriul in acelasi timp, la scara 1:1. la scara din pod a bunicii, pe care stand, imaculati, nu ne gandeam c-o sa vina vremea sa ne spalam sufletele ca sa putem sa scriem iubiri noi si salvatoare pe ele.

Categorie:

Literare

Lasă un comentariu

Tagged with:

O lebada ramane lebada pe orice lac

octombrie 8, 2013

„A swan is a swan on any lake”. Nu mai stiu cine a spus asta sau unde am citit-o sau cand.
E foarte greu sa fim lebede, aparent. Le admiram supletea, eleganta, linistea, suveranitatea intr-un fel. Apoi, ne intoarcem spre noi: greoi, vulgari uneori, galagiosi, nervosi, din popor.

O lebada e lebada pe orice lac. Un om nu-i un om tot timpul. Nu-i acelasi om. Cu cat mai centrati in noi insine, cu atat mai neatinsi de lacurile pe care plutim. Unele limpezi, altele statute, altele maloase, altele pline de curenti si bulboane. Noi stam insa mai mereu la malurile fiintei noastre si ne lasam trasi in toate directiile.

Stiu ca e usor indecent si ciudat, insa v-ati uitat vreodata ‘sub fusta vreunei lebede’? Ei bine, acolo, sub apa, se intampla totul: acolo sunt vartejul, galagia, miscarea, propulsia, agitatia, viteza. Nici o liniste nu e liniste fara zgomot. Nici o eleganta nu e autentica fara efort. Lebada este atat de calma tocmai pentru ca acolo unde nu se vede se invarte motorul care ii sustine pacea.

Pretul pe care il platim pentru agitatia noastra de la suprafata este zgomotul de dinauntru. E ca si cum am avea doua motoare. E ca si cum am fi doar miscare. Ne ardem repede si murim inainte sa apucam sa mai cantam ceva. Noroc cu melodia asta care ne aduce aminte ca omul are dreptul sa cante mai mult de-un cantec pana ce dispare.

O lebada e o lebada pe orice lac. Cum ar veni, adica, munceste in interior, palmaseste la tine insuti, daltuieste si pileste-ti toate colturile ca sa poti sa treci netulburat prin toate bulboanele. Secretul e sa nu ti se vada motorul. E indecent, cum spuneam..

Categorie:

Literare

Lasă un comentariu

Tagged with:

Femeile diminutiveaza, barbatii sexualizeaza

octombrie 4, 2013

Facebook nu e doar un loc de citit multe lucruri interesante. Sau haioase. Sau de pus pe ganduri. Sau de umplut albume cu poze cu pisici, cani de cafea din toate pozitiile sau close-up-uri pe farfurii cu mancare.

Stiintele sociale au intrat din plin in era stiintifica. Prin platforme ca Facebook si Twitter, utilizate cu regularitate de mai mult de o septime din populatia globului, se poate urmari corelatia dintre influenta alternantei zi-noapte si a anotimpurilor asupra starii noastre de spirit, modul in care vor evolua actiunile la bursa si gradul de fericire a oamenilor in timp. Cuvintele folosite pentru a cauta pe Google ajuta la detectarea timpurie a epidemiilor de gripa, iar digitalizarea cartilor permite urmarirea cantitativa a tendintelor culturale de-a lungul anilor.
Pentru a gasi un sens in volumul masiv de date existente, colaborarea intre ligvistica computationala si stiintele sociale e doar una dintre multele posibile.
Aastazi, va povestesc despre o inventie deosebita, care reuseste sa descrie intr-un mod unic similaritatile si diferentele dintre oameni in functie de modul in care se exprima liber pe Facebook. Big Data intalneste psihologia.

Asadar, Facebook nu e doar despre pisici si check-in-uri. Facebook e si o chestie serioasa, pretabila la un studiu stiintific despre limbaj si personalitate, la care au participat 75,000 de voluntari. Pana in acest moment, este cel mai mare studiu asupra limbajului si personalitatii care a fost realizat vreodata, ale carui rezultate au fost recent publicate aici.

Cu ajutorul unei aplicatii, participantii la studiu au dat cercetatorilor acces la status update-uri, dupa ce in prealabil au completat un chestionar standard de personalitate.

Cercetatorii au analizat 700 de milioane de cuvinte, fraze si subiecte colectate din statusurile si mesajele voluntarilor si au descoperit variatii importante in limbaj in functie de personalitate, sex si varsta.

Dintre concluzii:
– persoanele nevrotice folosesc cuvintele „mi-e sila de” si „deprimat” mai mult decat alte persoane;
– persoanele care fac sport sunt mai stabile emotional decat cele care nu;
– barbatii folosesc intr-o masura mult mai mare decat femeile pronumele posesiv „al meu”, „a mea”, chiar si atunci cand se refera la partenera lor.
– si multe, multe altele.

Iata si cateva diferente din femei si barbati, in ‘nori de cuvinte’:

FEMEI (click sa vedeti mai bine):

BARBATI (click sa vedeti mai bine):

E clar, deci, ca, vrem-nu vrem, cuvintele ne tradeaza felul, genul, persoana si persona. Si cum cuvantul a fost mai intai gand si apoi va deveni fapta..ei?

Categorie:

observer, Psihologie si psihoterapie

1 Comment

Tagged with:

Cum a fost la Daniel Goleman

septembrie 26, 2013

„Domnule Goleman, cand ati fost neinteligent emotional?”, vine o-ntrebare din public.
„Trebuie s-o intrebati pe nevasta-mea!”

Nu, n-ati prea inteles, zic eu. Cred ca intrebarea voia sa spuna ceva de genul: dincolo de toate aceste principii, acest zen ireal, acest pozitivism cu aroma de branza, cand ati fost om, cand v-ati chinuit cu propriile egoisme, cu propriii nervi, cu propria umanitate?

Stilurile de leadership. Emisfera stanga, emisfera dreapta si stresul. Neuronii-oglinda. Constientza de sine, stapanirea de sine, constienta de ceilalti, stapanirea relatiilor cu ei. Si totusi, in amalgamul de lucruri ultrastiute si mega-reciclate, au aparut, din cand in cand, si mici perle. A fost nevoie sa le spal cu multa apa ca sa pot sa scot malul de pe ele:

„De obicei, oamenii mai puternici nu sunt atenti la oameni mai putin puternici decat ei.”

„Cand esti in criza de timp, opreste-te!”

„Sunt trei momente / stari in care e cel mai probabil ca mintea umana s-o ia la plimbare:
– cand esti la serviciu;
– cand stai in fata computerului;
– cand lucrezi.”

„Toata lumea se supara; dar cat timp stai suparat – lucrul asta face toata diferenta!”

„Domnule Goleman, sunt femeile mai inteligente emotional decat barbatii?
Raspunsul meu este foarte clar: si da, si nu.”

A spus raspicat: il admir pe Paul Polman pentru ca a afirmat ca jumatate din materia prima pe care se bazeaza produsele Unilever vor veni de la ferme mici, private. Apoi: il admira pe Dalai Lama, pentru curajul si amploarea spirituala de care da dovada. Nu-l mai admira pe Obama, pentru ca a luat Nobelul pentru Pace, apoi a pornit razboiul. Sa le luam pe rand: si eu il admir pe Paul Polman, dar pentru alte viziuni si feluri de curaj (un exemplu aici). Dalai Lama – come on, e in fisa postului, nu? Obama: e, totusi, un presedinte american, aveai alte asteptari?

Participantii au fost un amestec pestrit de organizatii obscure crestine si corporatii in cautarea iluminarii. In afara de oameni normali, frumosi, destepti si de bine de la Vodafone si Hochland si Cosmin Alexandru, cu a sa intrebare cross-culturala, nu am vazut pe nimeni. Mi-a parut rau pentru Raiffeisen Premium Banking; nu au avut nici o vina, insa evenimentul nu a fost de talia lor.

In afara de vorbitor, mi-au atras atentia: o fata cu parul jumatate violet-jumatate-verde, o doamna in carut cu rotile, o alta cu piciorul in gips, un tip care scapa cate ceva pe jos cu zgomot la fiecare sfert de ceas, o fata imbracata foarte sic, cu palarie, bretele, pantaloni business si pantofi cu toc si expozitia delicioasa de fotografie alb-negru, pe care am putut-o admira in voie in timpul lungului pelerinaj de o jumatate de ora intre sala de conferinta si sala de mese.

In concluzie: nu ma mai duc la nici o conferinta peste 100 de participanti (noi am fost 1000!), la Casa Poporului, organizata de o firma mica cu pretentii de eleganta, manifestari de karateka si glasswalker ale purtatorului ei de imagine. De asemenea, nu ma mai duc sa ascult oameni-guru in viata, oameni care au ouat acum 30 de ani oul de aur si acum il fierb la foc mic si-l rascoc pentru o poala de bani ori-pe-unde-sunt-invitati.

O mostra de Goleman care nu costa nimic, nu produce stres si spune cam aceleasi lucruri: