Menage à trois: marketing, psihoterapie, literatură

Facebook nu e doar un loc de citit multe lucruri interesante. Sau haioase. Sau de pus pe ganduri. Sau de umplut albume cu poze cu pisici, cani de cafea din toate pozitiile sau close-up-uri pe farfurii cu mancare.

Stiintele sociale au intrat din plin in era stiintifica. Prin platforme ca Facebook si Twitter, utilizate cu regularitate de mai mult de o septime din populatia globului, se poate urmari corelatia dintre influenta alternantei zi-noapte si a anotimpurilor asupra starii noastre de spirit, modul in care vor evolua actiunile la bursa si gradul de fericire a oamenilor in timp. Cuvintele folosite pentru a cauta pe Google ajuta la detectarea timpurie a epidemiilor de gripa, iar digitalizarea cartilor permite urmarirea cantitativa a tendintelor culturale de-a lungul anilor.
Pentru a gasi un sens in volumul masiv de date existente, colaborarea intre ligvistica computationala si stiintele sociale e doar una dintre multele posibile.
Aastazi, va povestesc despre o inventie deosebita, care reuseste sa descrie intr-un mod unic similaritatile si diferentele dintre oameni in functie de modul in care se exprima liber pe Facebook. Big Data intalneste psihologia.

Asadar, Facebook nu e doar despre pisici si check-in-uri. Facebook e si o chestie serioasa, pretabila la un studiu stiintific despre limbaj si personalitate, la care au participat 75,000 de voluntari. Pana in acest moment, este cel mai mare studiu asupra limbajului si personalitatii care a fost realizat vreodata, ale carui rezultate au fost recent publicate aici.

Cu ajutorul unei aplicatii, participantii la studiu au dat cercetatorilor acces la status update-uri, dupa ce in prealabil au completat un chestionar standard de personalitate.

Cercetatorii au analizat 700 de milioane de cuvinte, fraze si subiecte colectate din statusurile si mesajele voluntarilor si au descoperit variatii importante in limbaj in functie de personalitate, sex si varsta.

Dintre concluzii:
– persoanele nevrotice folosesc cuvintele „mi-e sila de” si „deprimat” mai mult decat alte persoane;
– persoanele care fac sport sunt mai stabile emotional decat cele care nu;
– barbatii folosesc intr-o masura mult mai mare decat femeile pronumele posesiv „al meu”, „a mea”, chiar si atunci cand se refera la partenera lor.
– si multe, multe altele.

Iata si cateva diferente din femei si barbati, in ‘nori de cuvinte’:

FEMEI (click sa vedeti mai bine):

female

BARBATI (click sa vedeti mai bine):

male

E clar, deci, ca, vrem-nu vrem, cuvintele ne tradeaza felul, genul, persoana si persona. Si cum cuvantul a fost mai intai gand si apoi va deveni fapta..ei?

Cum a fost la Daniel Goleman

„Domnule Goleman, cand ati fost neinteligent emotional?”, vine o-ntrebare din public.
„Trebuie s-o intrebati pe nevasta-mea!”

Nu, n-ati prea inteles, zic eu. Cred ca intrebarea voia sa spuna ceva de genul: dincolo de toate aceste principii, acest zen ireal, acest pozitivism cu aroma de branza, cand ati fost om, cand v-ati chinuit cu propriile egoisme, cu propriii nervi, cu propria umanitate?

Stilurile de leadership. Emisfera stanga, emisfera dreapta si stresul. Neuronii-oglinda. Constientza de sine, stapanirea de sine, constienta de ceilalti, stapanirea relatiilor cu ei. Si totusi, in amalgamul de lucruri ultrastiute si mega-reciclate, au aparut, din cand in cand, si mici perle. A fost nevoie sa le spal cu multa apa ca sa pot sa scot malul de pe ele:

„De obicei, oamenii mai puternici nu sunt atenti la oameni mai putin puternici decat ei.”

„Cand esti in criza de timp, opreste-te!”

„Sunt trei momente / stari in care e cel mai probabil ca mintea umana s-o ia la plimbare:
– cand esti la serviciu;
– cand stai in fata computerului;
– cand lucrezi.”

„Toata lumea se supara; dar cat timp stai suparat – lucrul asta face toata diferenta!”

„Domnule Goleman, sunt femeile mai inteligente emotional decat barbatii?
Raspunsul meu este foarte clar: si da, si nu.”

A spus raspicat: il admir pe Paul Polman pentru ca a afirmat ca jumatate din materia prima pe care se bazeaza produsele Unilever vor veni de la ferme mici, private. Apoi: il admira pe Dalai Lama, pentru curajul si amploarea spirituala de care da dovada. Nu-l mai admira pe Obama, pentru ca a luat Nobelul pentru Pace, apoi a pornit razboiul. Sa le luam pe rand: si eu il admir pe Paul Polman, dar pentru alte viziuni si feluri de curaj (un exemplu aici). Dalai Lama – come on, e in fisa postului, nu? Obama: e, totusi, un presedinte american, aveai alte asteptari?

Participantii au fost un amestec pestrit de organizatii obscure crestine si corporatii in cautarea iluminarii. In afara de oameni normali, frumosi, destepti si de bine de la Vodafone si Hochland si Cosmin Alexandru, cu a sa intrebare cross-culturala, nu am vazut pe nimeni. Mi-a parut rau pentru Raiffeisen Premium Banking; nu au avut nici o vina, insa evenimentul nu a fost de talia lor. 

In afara de vorbitor, mi-au atras atentia: o fata cu parul jumatate violet-jumatate-verde, o doamna in carut cu rotile, o alta cu piciorul in gips, un tip care scapa cate ceva pe jos cu zgomot la fiecare sfert de ceas, o fata imbracata foarte sic, cu palarie, bretele, pantaloni business si pantofi cu toc si expozitia delicioasa de fotografie alb-negru, pe care am putut-o admira in voie in timpul lungului pelerinaj de o jumatate de ora intre sala de conferinta si sala de mese. 

In concluzie: nu ma mai duc la nici o conferinta peste 100 de participanti (noi am fost 1000!), la Casa Poporului, organizata de o firma mica cu pretentii de eleganta, manifestari de karateka si glasswalker ale purtatorului ei de imagine. De asemenea, nu ma mai duc sa ascult oameni-guru in viata, oameni care au ouat acum 30 de ani oul de aur si acum il fierb la foc mic si-l rascoc pentru o poala de bani ori-pe-unde-sunt-invitati.

O mostra de Goleman care nu costa nimic, nu produce stres si spune cam aceleasi lucruri:

Imi dau seama ca postul asta e flagrant incorect politic. Nu stiu daca sa-mi para rau. Asa am simtit. Asa a fost acolo.

Vineri seara, m-am luptat cu un lampadar, o veioza si doua cutii rosii de carton. „Lupta” nu e nici macar un eufemism. E o realitate, chiar daca latura ei bruta nu e de luat in discutie. Razboiul a fost mai degraba principial si teoretic. Sa explic.

Zilnic ne exersam emisferele stangi. Alea ordonate, clare, logice, teoretice, matematice, previzibile. Plicticoase, in mare parte.
Zilnic ne punem la treaba aria vorbirii. Rationala, zeflemitoare, care blabla toata ziua, critica, uneori fara rost. Nu prea mai stim sa tacem despre lucruri.

left-brain-right-brain

Vineri seara, mi-am exersat emisfera dreapta. Cea usor haotica, cea care iubeste culorile, intuitia, spiritul practic. Cu cat mai putine vorbe, cu atat mai bine. Vineri seara, partea stanga a creierului meu si-a luat vacanta.

IKEA ar trebui sa fie listata in randul cabinetelor de terapie. Cred ca mi-ar face o concurenta reala. O jumatate de ora de insurubat si privit in spatiu si rotind obiecte au insemnat enorm. Si mi-am amintit, poate nostalgic, timpul petrecut tricotandu-i lui fiu-meu costumase cand era mic. Sau crosetandu-i un cap de pisica umplut cu vata pe salopeta bleu cu bretele inventata de mine. Cred ca eram tare fericita. Nu ca acum n-as fi. Dar era o fericire mult mai simpla si mai sofisticata.

Tot trendul asta de handmade din ultimii ani a fost citit drept o ‘intoarcere la cele naturale”: paine cu mana ta, crema de fata cu mana ta, prajituri in care stii ce pui, cercei cu 3-bobite-in-loc-de-doua-cate-gasesti-la-magazin.

handmade

Handmade-ul e o revolta de catifea. E un strigat soft, pre limba lui, al unui creier care e atat de solicitat economiceste, incat a uitat sa simta, sa se joace, sa experimenteze, sa greseasca. Handmade-ul e un concediu al mintii somate sa gandeasca. Sa fie matura nonstop. Handmade-ul e un sotron. Unul in care finalitatea muncii tale e palpabila si utila. Si care aduce zambet.

Maine ma duc sa-mi iau din nou andrele si croseta. Cine vrea un pulover cu cap de matza?

Va ganditi la shaorma zemuinda in care sosul de usturoi se amesteca epic cu ketchupul, maioneza si zeama de la castravetii murati? Uitati-o! Sloganul KFC al ultimelor luni prefateaza unul dintre cele mai recente trenduri in comunicarea de marketing, intelegand prin recent ceea ce se intampla de vreo 2 ani incoace pe “piata comunicarii” de la noi si de aiurea.

“Fara” nu este utilizat in marketing numai in scopuri restrictive. Aici poate fi gasit si un alt sens, mai traditional dar ceva mai zglobiu, si anume simbolul modernitatii si performantei. Pentru ca ‘fara’ poate insemna, in egala masura, si “fara griji” (Sarenza.com), “fara cusaturi” (pantalonii Calvin Klein) sau “fara batai de cap” (Brico Dépôt).
In fata consumatorilor ingrijorati de sanatatea lor si in permanenta aflati (uneori declarativ, ce-i drept) in cautarea puritatii, marcile retrag din ce in ce mai multe ingrediente din produsele carora le poarta numele si-i confera lui “fara” un sens publicitar din ce in ce mai larg.

Incantatia celor 3F

“Bucatarie 100% fara coloranti, fara conservanti si fara ulei de palmier.” Folosind acest slogan pentru toate produsele lor, cei de Findus nu si-au imaginat ca vor fi expusi, cateva luni mai tarziu, scandalului carnii de cal. Dar tot nu si-au schimbat mesajul. Acesta s-a inscris intr-o puternica tendinta de consum: “marketingul fara”, in special in sectorul agro-alimentar, in care acest trend incita producatorii sa-si ‘stearga’ toate produsele de toate ingredientele considerate suspecte sau indezirabile. Si mai ales sa faca din asta un argument pentru a-si vinde mai bine produsele.
Inainte de a lansa produsele 3F (fara coloranti, conservanti, ulei de palmier), Findus testase si formule mai pozitive, de genul “bucatarie ca acasa”. Marca nu a primit decat 28% credibilitate, fata de 48% pentru Campania 3F. Dovada clara ca, de-acum inainte, consumatorul nu mai poate fi satisfacut cu asertiuni vagi si ca trebuie sa spunem lucrurilor pe nume.

Cazul alergenilor este oarecum diferit. Glutenul si, intr-o mai mica masura, lactoza, nu-I interesau pana acum decat pe cei care nu tolerau aceste ingrediente, insa mediatizate de staruri ca Novak Djokovic sau Gwyneth Paltrow, dietele “fara” au din ce in ce mai multi adepti in randul unui public care se autodiagnosticheaza drept ‘sensibil’. In Franta, gama Casino are deja 14 produse fara gluten si se pregateste sa mai scoata inca 5.
Dupa ce au mancat pentru a se hrani, apoi pentru a nu se ingrasa, iar apoi pentru a-si face plinul de vitamine, multi consumatori astazi vor sa evite sa isi faca rau prin alimentele pe care le aleg.

fara

Cosmeticele fara, berea fara, tigara fara. O lipsa mai plina

Aceeasi tendinta “igienista” este la mare pretuire si in industria cosmetica, unde lista produselor indezirabile se lungeste pe zi ce trece: parabeni, bisfenol A, ftalati, amoniac…
Desi mai putin expusa crizelor sanitare, industria produselor de infrumusetare a reactionat si ea, ajungand pana la situatii care frizeaza absurdul: Sanex, o marca in care, in mod traditional, nu se gasesc parabeni, s-a simtit obligata sa spuna ca nu foloseste doar pentru a se inscrie in tendinte.
O miscare similara se vede in domeniul productiei de jucarii, unde mai multe studii au aratat ca mai multe produse destinate copiilor contineau substante cu grad mare de risc. Sa mai vorbim despre bauturile fara alcool si tigarile fara tutun? Reynolds a fost primul care a luat luat pozitie, lansand tigara electronica Vuse. Pe piata noastra, din ce in ce mai multe marci de bere reduc nivelul de alcool, ofera bauturi la limita intre bere si sucuri, si exemplele pot continua.

„Sense and simplicity” si noua era Philips. Un fel de „Sense and Sensibility” al secolului 21

Dar astazi marketingul lui “fara” a depasit demult doar preocuparile legate de sanatate. El intruchipeaza o simplificare voita in fata proceselor complexe, a sofisticarii, a conexiunilor. Marcile sunt invitate sa-si gaseasca puritatea. Nu numai ingredientele indezirabile se cer eliminate. In functie de domeniul de activitate, se scot in evidenta lucruri precum “fara intermediari” (imobiliare) sau “fara comisioane” si “fara jargon” (sectorul bancar), Pe scurt, referinta la “fara”, in sensul restrictiv al termenului, spre deosebire de lipsa hedonista de complicatii, se afirma mai mult ca niciodata ca un adevarat sesam publicitar. In domeniul alimentatiei, “fara” a devenit aproape obligatoriu, ca un mod de raspuns la angoasele mai mult sau mai putin rationale ale consumatorilor.

Dincolo de zona dominanta a sanatatii, recursul la ”marketingul lui fara” este mult mai difuz, chiar aluziv, insa exprima idea de simplificare si chiar de responsabilitate sociala. Cel mai recent, “Doggy Bag”, campania Unilever din Centrul Vechi de anul trecut, aduce in prim plan cumpatarea. “4 intr-o masina” propune economia de oxigen in oras, iar valul de biciclete care a invadat Bucurestiul in ultimele luni arata cu degetul catre comozii din masini care se ingramadesc la semafor si polueaza aerul.

Patagonia.com a mers si mai departe, cu o campanie recenta “Don’t buy this jacket”, prin care comunica celor interesati sa nu le cumpere produsele decat daca chiar au nevoie de ele. Marketingul lui “nu cumparati” care devine, prin negarea negarii, o invitatie subtila la achizitionare.

Sunt cativa ani de cand Philips a renuntat la ‘Let’s make things better” in favoarea lui „Sense and simplicity”. Schimbarea de tagline a venit in urma unui studiu global facut in randul a mii de consumatori din 20 de tari care su spus ca nu mai au chef sa citeasca instructiunile de utilizare precum toate cele 3 volume din „Fratii Karamazov”.

Sursa pentru o parte din informatiile cuprinse in acest post poate fi accesata aici.

Ultimul lucru de care te-ai astepta sa te impiedici intr-un all inclusive (ultra, mega, giga si ce alte grade or mai avea) este o biblioteca. Asezata cu schepsis ca tunel de trecere intre aripa dreapta si-aia stanga a hotelului in care suntem (intentionat) singurii romani intr-o Antalie altfel invadata de-ai nostri, adaposteste, nonsalant, mult mai multe mese si scaune decat, probabil, cititorii care se vor aseza, un timp, aici. Are, insa, o masinarie de cafea si ceai si cateva rafturi bune de carti. Cel mai probabil, parasite de turisti, in marea lor majoritate nemti, olandezi si brits. Militarie, sticla pisata si afecte inalte, adica.

Pe mine m-a strigat cartea de mai jos. Dar atat de tare incat am luat-o si n-am mai lasat-o din mana.

leila mariee de force.

„Integrarea trece prin libertatea de a spune Nu. Traditia este imposibilitatea de a spune Nu. Nu am fost niciodata libera destul incat sa infrunt aceasta lege nescrisa.
Ma numesc Leila, am 21 de ani si sunt cetatean francez de origine marocana. Ma marit in fata administratiei franceze cu un om pe care nu-l cunosc.”
„De-a lungul anilor, inchisoarea familiei a facut din mine o fata care nu-mi semana. Revoltata deoarece eram supusa cu forta, ma zbateam precum o musca intr-o cusca de sticla. Vedeam viata exterioara si libertatea, erau acolo, in jurul meu, insa eu ma loveam in permanenta de peretii transparenti ai inchisorii mele.”

Trebuia sa stam la etajul 3 al hotelului. Trebuia sa gresim liftul si sa trecem dintr-o aripa in alta a hotelului, ca niste muste nauce, ametite de caldura, prin biblioteca. Si trebuia sa gasim cartea asta in patria casatoriilor aranjate, in tara haremului, a legii barbatului uber alles, a doamnelor care faceau baie in piscina, la doi pasi de slipul meu obraznic, imbracate din cap in talpi, in tara in care frumoasa noastra ghida invatase, dupa 20 de ani de casnicie si trei copii, sa-si iubeasca sotul dobandit printr-o casatorie identica, un francez (sau ce-o fi fost el) alege sa lase in urma o carte-document. O carte care tipa dreptul femeii de origine marocana in Franta. O carte care, pana la urma, isi rade de Occidentul luminat si democrat, dar neputincios in fata traditiilor obscurantiste ale unora dintre cetatenii Republicii.

O carte care documenteaza absurditatile religiei, insa care transmite un mesaj la fel de convingator oricarei alte culturi. Este o carte despre puterea discretionara a parintilor asupra fericirii copiilor lor. Este suficienta lui „Le-am trait eu pe toate pana acum, eu stiu cum e mai bine pentru tine.” Este un strigat pentru toti copiii de pe lumea asta care nu sunt lasati sa se bucure de alegerile lor.

Pe mine m-a strigat Leila. Si atat de tare incat am luat-o acasa. La anul trebuie sa ma intorc, sa pun alta carte-n loc.

Trei timpuri in patru zile. Trei ceasuri adunate intr-un singur snop de timp, legat cu iarba proaspat cosita, miros de porumbei, vin, mare, strugure copt si-un caine buimac cu nume alimentar.

ceasuri

Deschidem poarta cu un scartait. Ivarul mare si greu, ca de poarta de castel, ne lasa privirilor o curticica de cuprins in doar o clipa. Doua chaise-longue-uri patinate de soarele sarat al Dobrogei, doua tufe mari de trandafiri salbatici crescuti in legea lor, trei trepte, patru scaune, o masa.

Aici, totul se numara mic si soptit. Pana si meniul isi rade in barba de implacabila lege statistica a numerelor mari. Singurul numar mai rasarit e cel al pernelor: sase in total. Doua de dormit, doua de scos fulgii, doua de iubit. E bine.

Intr-un loc incarcat de alteritate ne-am simtit acasa. Intr-un loc mai degraba arid ne-am regasit vii. Intr-un loc atemporal ne-am soptit pe-ndelete viitorul. Intr-un loc burgund ne-am exorcizat, albastru, trecutul.

Aici, trebuie sa soptesti ca sa te auzi. E undeva intre Baragan si Marea Neagra. Nu-l cautati, e al nostru.

clos

Amantii de pe pod

Am vrut sa iesim de 3 ori din sala. am vrut sa ramanem de 4 ori.

„Les amants du Pont Neuf” (ironic, cel mai vechi pod peste Sena) este un film care doare, revolta, scrasneste, usutura. Dupa jumatatea lui am inceput sa-l intelegem, scufundati ca-ntr-un pat in catifeaua rosie a scaunelor de la Elvire Popesco.

SDF (sans domicile fixe), Alex si Michelle se au doar unul pe altul. la propriu. el – inlantuit in dependenta de alcool si droguri, ea – in dragostea ei pentru pictura si in boala care o duce incet si sigur inspre orbire.

Filmul iti spune, dur si fara meanajamente, ca iubirea e ce ramane atunci cand ai pierdut totul, ca nici macar atunci nu e pura, ca suntem mici chiar si cand ne dam mari, ca suntem plini de frici precum SDF-ii de paduchi, ca iubirea, oricat de mareata, e egoista, ca libertatea se masoara in cadenta momentelor in care esti dispus sa-l pierzi pe celalalt pentru a-l reda lui insusi. Alex incendiaza afisele (si, odata cu ele, si pe cel care le lipea) in care, sub poza Michellei, se anunta ca s-a gasit leac pentru boala ei.

Dragostea e despre ispasire, despre iertare (Michelle il viziteaza in puscarie sa ii spuna ca il asteapta de Craciun pe pod, desi intre timp, pragmatic si realist, se combinase cu chirurgul care ii redase vederea), despre lasitati si curaj, despre.

Despre cutia de bani stransi din furaciuni pe care ea, din greseala, o arunca in Sena, caci el o asezase in asa fel incat sa dea cu mana peste ea, despre discoteca de la subsolul unei cladiri, ale carei tropote, ritmuri si sensuri ea la soarbe alungita pe burta pe trotuar, despre fiolele de drog strecurate in paharele barbatilor respectabili pentru a le sterpeli portofelele care le-au cumparat un scurt drum iluzoriu spre libertate („Alex, ai vazut vreodata marea?”), despre cat de frumos poate sa ninga pe Pont Neuf de Craciun, despre cum e sa-l parasesti pe chirurug de Craciun ca sa pleci cu o mica barja intamplator alunecatoare pe Sena pana la Atlantic.

Regizorul a vrut initial, sa faca filmul pe adevaratul Pont Neuf, in perioada cat a fost in reparatii, intre 1989-1991 (cum spuneam, Podul Nou e cel mai vechi din Paris). Nu s-a incadrat insa in timp, si a fost nevoit sa reconstruiasca o replica a lui Pont Neuf in intregime pe un lac langa Montpellier. Copii de poduri, replici de viata, realitatea si iluzia ei.

In noaptea de Craciun, ea ii spune un banc:
Trei barbati usor abtiguiti sarbatoresc ei-stiu-ce intr-un bar.
– cati ati facut ultima oara sex?, intreaba unul dintre ei.
– eh, eu fac o data la doua saptamani, spune primul.
– eu, o data pe luna, spune al doilea.
Al treilea radea cu pofta.
– de ce razi ca tampitul?
– pentru ca…hahahaha….eu……oahahahahha…. eu fac sex o data la trei ani!
– pai si de ce te bucuri, mai, dobitocule?
– pentru ca azi e ziua! muhahahahahahah!

Bucurati-va astazi. Urmatoarea clipa poate fi peste trei luni, peste trei ani, peste trei vieti. Podul pe care stai nu e cel adevarat, iluzia stabilitatii e doar o iluzie. Apuca ce ai si te bucura! Arunca cutia cu bani in Sena, oricum doar ea singura nu e de nici un folos.

in fiecare zi, jucam multe roluri. cum ar fi, insa, ca macar din cand in cand sa fim bucatarul regelui? cum se trezea el dimineata, cum isi giugiulea copilul, iubea nevasta, scarpina cainele la urechi, stiind ca poate cineva ii poarta sambetele regelui sau? de trei ori pe zi, bucatarul lua pulsul popularitatii regale; un fel de brand loyalty, barometru al simpatiei populare.

bucatarul gusta orice inainte. bucatarul moare inaintea regelui. bucatarul isi gateste cu mana sa coliva.

uneori, ne-ar prinde bine sa jucam rolul asta. zilnic coacem mancare ucigasa sau binefacatoare cu fiecare gand pe care il gandim, cu fiecare fraza pe care o rostim. sa ne rontaim, lingem, plescaim inainte cuvintele, macar in doze homeopatice. sa simtim iubirea pe care o dau, dar si amarul, dezamagirea, umorul, infrangerea, furia, gelozia, micimea, disperarea pe care o pot starni in celalalt.

taste the words

apar carti care ne invata cum sa dregem busuiocul. bunaoara, celebra ‘Cele cinci limbaje ale scuzelor’*. adica:

1. ‘imi pare rau’ (exprimarea regretului in forma pura)
2. ‘am gresit’ (asumarea responsabilitatii)
3. ‘cum pot sa compensez ce ti-am spus?’ (indreptarea greselii)
4. ‘voi incerca sa nu mai fac asta’ (luarea angajamentului)
5. ‘te rog sa ma ierti’ (solicitarea iertarii)

nu prea se pune, dar ajuta. insa e ca si cum ai spune: „iarta matraguna din ciorba, cum as putea sa fac sa ajunga inapoi in farfurie?”. nu mai ajunge.

sa ne mestecam mai bine gandurile, intai de toate. da, da, stim ca de-aia avem doua urechi si-o singura gura, da’ si ce daca? e atata voluptate sa gandesti vorbind, sa te descarci, sa te razbuni, sa te eliberezi!

Ia, na de-aici o cana de cuvinte nemestecate, o mana de vorbe uscate si fara sare, o farfurie de silabe scrasnite non-empatic.
haide, uite, tine o cupa aromata de vorbe dragi, ca te cunosc..

_______________________
*”Cele cinci limbaje ale scuzelor”,Jennifer Thomas, Gary Chapman, Editura Curtea Veche.

strut
‘Ce zici? Cum zici? Cine? Ai?’
‘Bunico, tu nu prea auzi!’
‘Ba da, ba da..’

Postul de azi nu e prea lung. Nici prea complicat. E despre slabiciuni si despre puteri. Despre curaj si despre teama. Si, mai ales, e despre felul in care slabiciunea si puterea, curajul si teama nu-si sunt opuse unul celuilalt.
Dar mai e si despre autoamagirea prin omisiune. Despre strut ca specie nemuritoare si indeaproape inrudita cu omul.

Cred ca saptamana asta a fost Saptamana Bunicii, poate si pentru ca, prin forta intamplarilor, am petrecut mai mult timp cu ea. Are 90 de ani. E surda. Rau. ‘Hai sa-ti iei aparat auditiv! Nu vreau eu asa ceva!’
De parca, DE PARCA refuzul protezei ar aduce cu el, intr-un mod bizar, refuzul bolii. Nu port aparat auditiv, deci nu sunt surda. Nu se vede nimic pe dinafara, asadar nu am nimic. V-am pacalit!!

Si lista poate continua:

#nu cer ajutor, ca sa nu arat ca sunt slab
#nu spun ca iubesc, ca sa nu par fraier
#nu plang, ca sa nu arat a papa-lapte
#nu-i duc flori, ca sa nu zica ca poate sa faca ce vrea cu mine
#nu-mi expun sufletul, ca sa nu mi-o iau
#mai bine ma dau sprinten in public si schioapat cand nu ma vede nimeni
#ma dau imbatabil la job si-mi plang de mila acasa.

…or mai fi?

Am trecut pe-aici. Am spus clientilor corporate in intalniri: ‘Nu stiu acum cum se poate raspunde mai bine intrebarii dvs.’ Am spus clientilor in cabinetul de terapie: ‘Simt ca nu rezonez destul de mult cu problema ta. As vrea sa te recomand unui coleg de-al meu.’

De fiecare data, aparenta mea slabiciune a aratat ca am curajul sa fiu departe de perfectiunea lui ‘Da, stiu!’, si-a lui ‘Desigur, se poate!’

Nu am sa uit niciodata vorbele unui client in cabinet. Daca citeste aceste randuri, sa stie ca ii multumesc nespus. L-am intrebat: ‘Pe parcursul intalnirilor noastre, care a fost momentul care ti-a fost cel mai util, cel mai revelator?’. A tras aer in piept si mi-a spus: ‘Atunci cand mi-ai spus ca servetelele de pe masa sunt pentru cine are de plans. Am simtit ca pot sa fiu si sa fac orice si oricum si ca tu nu ai nevoie de scuturile mele.’

Strutii o duc cel mai bine pe ciment, ca sa nu mai aiba de ce sa se-ascunda.

what we arema-ntorc de la masa de pranz peste unul din podurile de pe Sena noastra damboviteana. printre desfundaturile pavajului, hartii mototolite, ambalaje si frunze uscate (si ce daca-i vara?) zaresc la picioarele podului doua perechi de papuci de plastic la 5 lei perechea.

ridic ochii si vad niste saci atarnand pe spate. din rafie, mari, grei, plini de chestii, gunoaie probabil. peste saci, doua capete adolescente de tiganusi (nu-mi propun sa fiu politic corecta) se saruta cast si dulce. tzoale murdare, piei tuciurii, papuci de plastic, degete jegoase, gunoi in carca.

se saruta frumos si scurt, apoi isi reiau drumul. peste cateva secunde, ei voi fi in locul unde stateam eu, probabil tintind spre primul tomberon ofertant si eu voi fi coborat de pe pod, calcandu-le pe urme, catre cladirea de sticla si otel clasa A. traseele prin viata sunt relative, deci. intre sandalele mele fitoase si papucii lor nu este, in esenta, o atat de mare diferenta.

cati dintre noi sunt in stare sa-si lase gunoiul in spate si sa imbratiseze prezentul? cati dintre noi se pot saruta adolescentin desi trecutul le atarna pe umar si face parte din ei? cati dintre noi cred ca drumurile sunt doar one-way, dinspre mizerie-nspre progres?

nu gasesc nici o morala. e doar un fapt de viata banal, fugar si minuscul cat o pauza de pranz.