Alina Stepan

Orice călător se pregăteşte cu grijă. De la strânsul monezilor de 50 de bani (ca să nu dai pe o ușurare un euro) și până la estimarea posibilităților fiecărei zone, după ore întregi de uimire, încântare și pași lungi, asezonate cu câte un café crème, un ceai verde sau pur și simplu o gură bună din sticla de Vittel pe care o porți în spate.
Oricum ar fi, a avea grijă de corpul tău (despre care am stabilit săptămâna trecută că francezii sunt cu deosebire preocupaţi) presupune, la fel ca la un magazin care se respectă, să fii atent atât la intrări, cât şi la..ieşiri.

Francezii se respectă și nu se iau în râs; o devedește și cartea, recent reeditată pentru a patra oară, al cărei titlu spune tot..sau aproape: „Où faire pipi à Paris?” Scrisă subtil, cu umor, cartea este, în același timp, un ghid al împrejurimilor locului unde împăratul merge singur. Iată un exemplu: „Urcăm mai întâi la etajul 5, pentru a aprecia vederea asupra Jardin des Plantes. Toaletele ne aşteaptă în interiorul bibliotecii pentru adulţi, la etajul al treilea, în fundul sălii, ceea ce ne oferă timp de contemplare pentru frumoasa scară rotundă.” (toaleta din incinta bibliotecii Buffon, arondismentul 5).

Dar nu poți să nu te gândești la sanisette-uri, această minune a civilizației. Când mergi de ore bune, nu ţi-e foame, e frig şi nu ai chef de a patra cafea-n aceeaşi zi (-Bună ziua, nu vă supăraţi, unde este toaleta? – Doriţi să comandaţi o cafea? – Nu, mulţumim. – Ne pare rău..), cilindrul oval şi argintiu este mai mult decât un pământ al făgăduinţei.

Cozi, cozi, cozi. La coadă la pipi. Noroc că aici nu te întreabă nimeni „ce se dă”. Oamenii stau frumos aliniați pe trotuar, care strângându-și mâinile în buzunare, care citind cu maxim interes reclamele de pe pereți, care fumând.. îmi aștept rîndul cu răbdare. În fața noastră, un student evreu, îmbrăcat regulamentar, ne întreabă șoptit în engleză: „Ați mai fost aici?”. Intră, promite că stă ‚doar un minut’. Apasă pe butonul de ieșire după 7-8 minute, iese roșu în obraji și, chiar când să se închidă ușa pentru spălare automată și temeinică closet-pardoseală-pereți-tavane, își amintește că nu s-a spălat pe mâini și..intră înapoi. Nu mai stiu ce s-a întâmplat, căci am preferat să nu fiu martorul celei de-a doua ieșiri.

„Este o grădină nici mare, nici mică: configuraţia dreptunghiulară serioasă a spaţiului adaptează perspectiva. Toaletele sunt aici la loc de cinste: o căsuţă mică albă cu acoperiş drăguţ de lemn. Nu ai posibilitatea să se aşezi, aşa încât poziţia pliată pe care te vezi nevoit să o adopţi ar putea să fie minunată dacă până atunci ai stat mult în picioare.” (toaletă în grădina Catherine Labouré, arondismentul 7).

Printemps-ul e luminat a giorno, roșu-alb, caleașca lui Moș Crăciun străbate tot zidul magazinului, însă noi avem altă treabă, cu mult mai semnificativă. Pe străzile din jur, ghidul nu arată nimic. Și nici nu e nimic.
Intrăm, cu speranță, în Printemps. Un magazin primăvăratec, cu bun renume și-mpodobit de sărbătoare nu se poate să nu se îngrijească de buna stare a vizitatorilor săi. Trecem în fugă pe lângă uriașul brad auriu Prada, înălțat ostentativ preț de trei etaje, urmărind cu acribie semnul bine știut, care pare să nu ducă nicăieri (aflăm ulterior că toaleta de la etajul 6, deschisă pentru toți muritorii, s-a desființat). Dar duce…duce. Duce la o budă de lux, cu scaune ergonomice, de designer. Duce la o toaletă cu o recepție ca de spa, unde stai la coadă să plătești obolul de un euro jumătate de căciulă pentru că, nu-i așa, noblesse oblige, și Printemps și mai și. Experiența – total obișnuită. Ieșim dezamăgiți dar ușurați și gata să facem o poză bradului auriu, înainte de a fugi spre LaFayette.

„Toaletele se află la etajul 5. Putem urca cu liftul sau pe scări; durata este aproximativ aceeaşi, aşadar vom alege în funcţie de poziţia cea mai puţin primejdioasă pentru cuplul corp-vezică în mişcare sau statică. La destinaţie, uneori avem de aşteptat, însă toaletele sunt bine întreţinute (de altfel, doamna aşezată la intrare, mândră de munca sa, speră în mod discret să fie recompensată pentru asta de către vizitatori.)” (Toaleta din incinta Primăriei Parisului).

Dar cu siguranţă cea mai elevată toaletă din Paris este cea din Place de la Madeleine. Mozaic de la început de secol 20 (toaleta publică a fost deschisă în 1905), lemn de mahon, salon ca de ceai, scaun mare, central, pentru făcutul pantofilor, uşi de lemn, vitralii magnifice stil art déco-art nouveau… Toaleta a fost chiar aleasă drept loc de realizare a unui flash mob împotriva foametei în 2011. Tot în 2011, a fost închisă deoarece, ca parte din patrimoniul Unesco, oamenii începuseră să o ocolească cu sfială.

Dacă vă poate părea un articol cel puțin frivol, îmi cer iertare. Dar pentru o activitate care ne fură aproximativ trei ani din viață, faptul că francezii o tratează cu seriozitate și umor nu poate decât să dea, încă o dată, măsura spiritului lor liber(tin). Cartea „Où faire pipi à Paris?” a Ceciliei Briand se găsește în multe librării (noi am luat-o de la Eyrolles). Cei mai puțin analogi decât noi pot găsi resurse relativ similare aici.

La încheierea acestui articol, descopăr noul ghid redactat de RATP cu privire la regulile de urmat în călătoriile urbane. De la politețea față de turiști și persoane în vârstă, folosirea batistei și a telefonului mobil pentru partajat muzică pe Facebook și până la instrucțiuni cu privire la cum să ne ținem mâinile pe lângă corp atunci când călătorim cu metroul în zilele cu caniculă. E-bookul în format lejer, ilustrat, se află aici. Iată mai jos extrasul uneia dintre reguli. Ea întărește impresia de mai sus conform căreia, la Paris, dacă ești pe stradă nu ești deloc al nimănui: cuiva îî pasă să-ți fie bine.