Psihologie si psihoterapie | Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Psihologie si psihoterapie’ Category

puterea lui „da”, valoarea lui „nu”

ne întrebăm, de multe ori, de ce suntem atât de înclinaţi să spunem „da” în loc de „nu”, şi de ce e mult mai uşor să facem asta. facil la exterior, dificil în interior.

purtăm în permanenţă cu noi disonanţa asta, şi ne privim adesea în oglindă. ca în desenele animate, ne contemplăm resemnaţi urechile de măgar pe care ni le arată oglinda şi le ascundem apoi sub căciulă. aceeaşi căciulă din care ne extragem norocul. aceeaşi care acoperă o parte din cer atunci cînd ne uităm în sus.

„nu”-ul deconectează, izolează, îndepărtează, ascunde, alungă.
„da”-ul apropie, strânge, aduce împreună, împacă, dizolvă temerile.

dar si:

„nu”-ul din suflet eliberează, dă putere, individualizează, arată calea cea ne-umblată, stârneşte adrenalina, dă viaţă.
„da”-ul fără credinţă sufocă, astupă, minte, ne înstrăinează de esenţa noastră, ne împinge în masă.

de ce spunem, de atâtea ori, „da” atunci când buzele noastre şoptesc „nu”? cauza o găsim în copilărie, departe de tot. atunci când învăţăm tango-ul periculos între acceptare şi independenţă, între confort şi risc, între familiar şi străin.
pentru că asta e primul lucru pe care îl învăţăm de la părinţi: când spunem „da”, suntem copii cuminţi şi răsplătiţi; se mângâie. se pupă. se laudă. când spunem „nu”, stăm, imaginar, pe coji de nucă. se ţipă. se pedepseşte. se interzice.

pentru că unii oameni fac copii pentru ei, pentru nesiguranţele lor, pentru singurătăţile lor. orice „nu” al copilului arată iarăşi spectrul temerii de care au fugit cel mai tare.

copiii devin mari şi intră în viaţă cu lecţia învăţată. şi lecţia e dură: dacă spui „da”, e bine. dacă spui „da”, NU ŢI SE RETRAGE IUBIREA. sau, cel puţin, manifestarea ei.

suntem copii mari acum. şi ce dacă? de aceea sunt pline, în primul rând cabinetele psihoterapeuţilor. pentru că oamenii nu au învăţat cum e să fie iubiţi pentru ceea ce-şi doresc să fie. pentru atunci când sunt liberi. pentru atunci când sunt ei înşişi. pentru că oamenii îşi disimulează dorinţele şi nu-urile până când fac nevroze sau îşi exprimă prin corp toate frustrările: dureri de spate, hipertensiunea arterială, diabet, boli hepatice, renale şi chiar cardiologice şi respiratorii, obezitate). Acesta, este, poate, cel mai greu mesaj pe care îl purtăm cu noi din copilărie şi care, inconştient, ne împiedică să refuzăm. A refuza înseamnă să stai gol şi neiubit în faţa lumii. să-i vezi pe ceilalţi cum se botoşesc, dezamăgiţi. cum, „părinteşte”, ne dojenesc pentru dorinţa noastră de independenţă. cum ne castrează, simbolic, la fel ca părinţii, în adolescenţă, la prima ţigară sau prima seară petrecut în oraş.

o lecţie pentru toţi părinţii lumii: iubirea este necondiţionată. pygmalion o iubea pe galateea numai pentru că era făcută după schiţele din caietul lui de vise. asta nu e iubire, e auto-flatare.

Categorie:

Psihologie si psihoterapie, psihologie usoara, Uncategorized

Tagged with:

1 + 1 = și 1, și 2

Doi oameni se iubesc doar atunci când, deşi ar putea trăi unul fără celălalt, aleg să trăiască împreună.

În fiecare dimineață, îmi pun armura și trag vizeta pentru încă o zi de luptă cu drumul nesfârșit înspre birou. Am viziuni idilice în care deschid Kindle-ul roz-albastru în metrou și mă scufund în lumea mea. O dată piciorul pus în stradă însă, mi se trezește spiritul de vânător și mă urc în mașină.
Ca antidot, mi-am propus în fiecare dimineață să văd ceva nou, ceva altfel, să învăț de la drum. Orice drum e o inițiere, de ce nu și repetitivu-mi traseu?

Bulevardul Carol e așa cum îl știu din vremea liceului, și-n toamna cea târzie și caldă am din nou 15 ani. Cozi lungi și interminabile de stopuri. Deci stop. Prin geamul larg deschis văd multe vrăbii-note pe portativul firelor care brăzdează orașul. Agitație continuă, nici o poziție nu e suficient de aproape sau suficient de departe una de cealaltă încât să le fie bine tuturor. Și privind la vânzoleala de aripi de pe cabluri, mi-am amintit de aricii lui Schopenhauer. Da, el tristul, el asocialul și pesimistul și interiorizatul și parabola aricilor (sau a porcuşorilor spinoşi, cum vă place), preluată ulterior și de Freud.

Într-o zi geroasă de iarnă, un grup de arici stăteau adunaţi unul în celălalt să nu îngheţe de frig. Apoi, durerea pricinuită de spinii adunaţi laolaltă i-a făcut să se îndepărteze iarăși, până când frigul i-a adus din nou împreună. Au continuat să se mişte aşa, de la o sursă de disconfort la alta până când au găsit o distanţă care le permitea să se bucure în întregime de beneficiile comunităţii calde de arici.

Prea aproape se înțeapă. Prea departe, le e frig. Și binele lor individual și reciproc e o permanentă ajustare la polii magnetului uriaș care le este relația. Deși atât Schopenhauer, cât și Freud au folosit această dilemă a aricilor pentru a explica introversiunea și izolarea, mulți vorbesc despre pericolul idilizării apropierii și al distanțării. Cat de aproape este prea aproape? Și vrăbiile, și aricii, și oamenii se foiesc continuu să găsească răspunsul. O viață nu e de ajuns. „Mă sufoci”, spune el. „Vino mai aproape”, cheamă ea.
Care e distanţa Aceea? „Nimeni nu îndrăzneşte să stea pe muchia de unde putem fi văzuţi amândoi”, soptește Ana Blandiana.

Oamenii se străduiesc o viaţă să afle distanţa la care să-l găsească pe celălalt fără să se piardă pe sine.
Care e rolul celui de lângă tine? „Să se asigure că sunt bine îmbrăcat şi am ce mânca”, spune un bărbat singur într-un grup de terapie. Ceilalţi bărbaţi şi femei din grup îl aprobă mut din cap.
„Şi care e rolul vostru în relaţie cu el / ea?”. Nimeni nu mai găseşte răspunsul.

Roul fiecăruia e să ne dăm seama că suntem nişte porcuşori spinoşi (sau nişte arici, cum vă place) şi să ne ajustăm o viaţă de la cald la frig până găsim temperatura la care putem înflori.

Doi oameni se iubesc doar atunci când, deşi ar putea trăi unul fără celălalt, aleg să trăiască împreună. Dar Khalil Gibran o spune mai bine decât mine:

„Lăsaţi loc liber în cuvântul „împreună”
pentru ca vântul paradisului să poată dansa printre voi
Iubiţi-vă, dar nu vă legaţi cu lanţuri unul de altul
mai bine să vălurească marea între ţărmurile sufletelor voastre
Umpleţi-vă unul altuia paharul dar nu beţi din aceeaşi cupă
Oferiţi-vă pâine, însă nu gustaţi din aceeaşi felie,
Cântaţi şi dansaţi împreună
tot așa cum corzile unei lăute sunt singure, dar cântă împreună același cântec.
Oferiți-vă inimile, dar nu vi le lăsați zălog,
Pentru că numai mâna vieții vi le poate conține pe amândouă
Stați unul lângă altul, însă nu lipiți: stejarul și chiparosul nu pot crește unul în umbra celuilalt.”

(Articol apărut pe http://www.lapunkt.ro, 7 noiembrie 2013)

Categorie:

observer, psihologie usoara

Tagged with:

Femeile diminutiveaza, barbatii sexualizeaza

Facebook nu e doar un loc de citit multe lucruri interesante. Sau haioase. Sau de pus pe ganduri. Sau de umplut albume cu poze cu pisici, cani de cafea din toate pozitiile sau close-up-uri pe farfurii cu mancare.

Stiintele sociale au intrat din plin in era stiintifica. Prin platforme ca Facebook si Twitter, utilizate cu regularitate de mai mult de o septime din populatia globului, se poate urmari corelatia dintre influenta alternantei zi-noapte si a anotimpurilor asupra starii noastre de spirit, modul in care vor evolua actiunile la bursa si gradul de fericire a oamenilor in timp. Cuvintele folosite pentru a cauta pe Google ajuta la detectarea timpurie a epidemiilor de gripa, iar digitalizarea cartilor permite urmarirea cantitativa a tendintelor culturale de-a lungul anilor.
Pentru a gasi un sens in volumul masiv de date existente, colaborarea intre ligvistica computationala si stiintele sociale e doar una dintre multele posibile.
Aastazi, va povestesc despre o inventie deosebita, care reuseste sa descrie intr-un mod unic similaritatile si diferentele dintre oameni in functie de modul in care se exprima liber pe Facebook. Big Data intalneste psihologia.

Asadar, Facebook nu e doar despre pisici si check-in-uri. Facebook e si o chestie serioasa, pretabila la un studiu stiintific despre limbaj si personalitate, la care au participat 75,000 de voluntari. Pana in acest moment, este cel mai mare studiu asupra limbajului si personalitatii care a fost realizat vreodata, ale carui rezultate au fost recent publicate aici.

Cu ajutorul unei aplicatii, participantii la studiu au dat cercetatorilor acces la status update-uri, dupa ce in prealabil au completat un chestionar standard de personalitate.

Cercetatorii au analizat 700 de milioane de cuvinte, fraze si subiecte colectate din statusurile si mesajele voluntarilor si au descoperit variatii importante in limbaj in functie de personalitate, sex si varsta.

Dintre concluzii:
– persoanele nevrotice folosesc cuvintele „mi-e sila de” si „deprimat” mai mult decat alte persoane;
– persoanele care fac sport sunt mai stabile emotional decat cele care nu;
– barbatii folosesc intr-o masura mult mai mare decat femeile pronumele posesiv „al meu”, „a mea”, chiar si atunci cand se refera la partenera lor.
– si multe, multe altele.

Iata si cateva diferente din femei si barbati, in ‘nori de cuvinte’:

FEMEI (click sa vedeti mai bine):

BARBATI (click sa vedeti mai bine):

E clar, deci, ca, vrem-nu vrem, cuvintele ne tradeaza felul, genul, persoana si persona. Si cum cuvantul a fost mai intai gand si apoi va deveni fapta..ei?

Categorie:

observer, Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Ce-si face omul cu mana lui sotron se cheama

Vineri seara, m-am luptat cu un lampadar, o veioza si doua cutii rosii de carton. „Lupta” nu e nici macar un eufemism. E o realitate, chiar daca latura ei bruta nu e de luat in discutie. Razboiul a fost mai degraba principial si teoretic. Sa explic.

Zilnic ne exersam emisferele stangi. Alea ordonate, clare, logice, teoretice, matematice, previzibile. Plicticoase, in mare parte.
Zilnic ne punem la treaba aria vorbirii. Rationala, zeflemitoare, care blabla toata ziua, critica, uneori fara rost. Nu prea mai stim sa tacem despre lucruri.

Vineri seara, mi-am exersat emisfera dreapta. Cea usor haotica, cea care iubeste culorile, intuitia, spiritul practic. Cu cat mai putine vorbe, cu atat mai bine. Vineri seara, partea stanga a creierului meu si-a luat vacanta.

IKEA ar trebui sa fie listata in randul cabinetelor de terapie. Cred ca mi-ar face o concurenta reala. O jumatate de ora de insurubat si privit in spatiu si rotind obiecte au insemnat enorm. Si mi-am amintit, poate nostalgic, timpul petrecut tricotandu-i lui fiu-meu costumase cand era mic. Sau crosetandu-i un cap de pisica umplut cu vata pe salopeta bleu cu bretele inventata de mine. Cred ca eram tare fericita. Nu ca acum n-as fi. Dar era o fericire mult mai simpla si mai sofisticata.

Tot trendul asta de handmade din ultimii ani a fost citit drept o ‘intoarcere la cele naturale”: paine cu mana ta, crema de fata cu mana ta, prajituri in care stii ce pui, cercei cu 3-bobite-in-loc-de-doua-cate-gasesti-la-magazin.

Handmade-ul e o revolta de catifea. E un strigat soft, pre limba lui, al unui creier care e atat de solicitat economiceste, incat a uitat sa simta, sa se joace, sa experimenteze, sa greseasca. Handmade-ul e un concediu al mintii somate sa gandeasca. Sa fie matura nonstop. Handmade-ul e un sotron. Unul in care finalitatea muncii tale e palpabila si utila. Si care aduce zambet.

Maine ma duc sa-mi iau din nou andrele si croseta. Cine vrea un pulover cu cap de matza?

Categorie:

introspectie, Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Ma numesc Leila si am 21 de ani

Ultimul lucru de care te-ai astepta sa te impiedici intr-un all inclusive (ultra, mega, giga si ce alte grade or mai avea) este o biblioteca. Asezata cu schepsis ca tunel de trecere intre aripa dreapta si-aia stanga a hotelului in care suntem (intentionat) singurii romani intr-o Antalie altfel invadata de-ai nostri, adaposteste, nonsalant, mult mai multe mese si scaune decat, probabil, cititorii care se vor aseza, un timp, aici. Are, insa, o masinarie de cafea si ceai si cateva rafturi bune de carti. Cel mai probabil, parasite de turisti, in marea lor majoritate nemti, olandezi si brits. Militarie, sticla pisata si afecte inalte, adica.

Pe mine m-a strigat cartea de mai jos. Dar atat de tare incat am luat-o si n-am mai lasat-o din mana.

„Integrarea trece prin libertatea de a spune Nu. Traditia este imposibilitatea de a spune Nu. Nu am fost niciodata libera destul incat sa infrunt aceasta lege nescrisa.
Ma numesc Leila, am 21 de ani si sunt cetatean francez de origine marocana. Ma marit in fata administratiei franceze cu un om pe care nu-l cunosc.”
„De-a lungul anilor, inchisoarea familiei a facut din mine o fata care nu-mi semana. Revoltata deoarece eram supusa cu forta, ma zbateam precum o musca intr-o cusca de sticla. Vedeam viata exterioara si libertatea, erau acolo, in jurul meu, insa eu ma loveam in permanenta de peretii transparenti ai inchisorii mele.”

Trebuia sa stam la etajul 3 al hotelului. Trebuia sa gresim liftul si sa trecem dintr-o aripa in alta a hotelului, ca niste muste nauce, ametite de caldura, prin biblioteca. Si trebuia sa gasim cartea asta in patria casatoriilor aranjate, in tara haremului, a legii barbatului uber alles, a doamnelor care faceau baie in piscina, la doi pasi de slipul meu obraznic, imbracate din cap in talpi, in tara in care frumoasa noastra ghida invatase, dupa 20 de ani de casnicie si trei copii, sa-si iubeasca sotul dobandit printr-o casatorie identica, un francez (sau ce-o fi fost el) alege sa lase in urma o carte-document. O carte care tipa dreptul femeii de origine marocana in Franta. O carte care, pana la urma, isi rade de Occidentul luminat si democrat, dar neputincios in fata traditiilor obscurantiste ale unora dintre cetatenii Republicii.

O carte care documenteaza absurditatile religiei, insa care transmite un mesaj la fel de convingator oricarei alte culturi. Este o carte despre puterea discretionara a parintilor asupra fericirii copiilor lor. Este suficienta lui „Le-am trait eu pe toate pana acum, eu stiu cum e mai bine pentru tine.” Este un strigat pentru toti copiii de pe lumea asta care nu sunt lasati sa se bucure de alegerile lor.

Pe mine m-a strigat Leila. Si atat de tare incat am luat-o acasa. La anul trebuie sa ma intorc, sa pun alta carte-n loc.

Categorie:

observer

Tagged with:

ieriul, aziul, aziul, aziul, mainele

Trei timpuri in patru zile. Trei ceasuri adunate intr-un singur snop de timp, legat cu iarba proaspat cosita, miros de porumbei, vin, mare, strugure copt si-un caine buimac cu nume alimentar.

Deschidem poarta cu un scartait. Ivarul mare si greu, ca de poarta de castel, ne lasa privirilor o curticica de cuprins in doar o clipa. Doua chaise-longue-uri patinate de soarele sarat al Dobrogei, doua tufe mari de trandafiri salbatici crescuti in legea lor, trei trepte, patru scaune, o masa.

Aici, totul se numara mic si soptit. Pana si meniul isi rade in barba de implacabila lege statistica a numerelor mari. Singurul numar mai rasarit e cel al pernelor: sase in total. Doua de dormit, doua de scos fulgii, doua de iubit. E bine.

Intr-un loc incarcat de alteritate ne-am simtit acasa. Intr-un loc mai degraba arid ne-am regasit vii. Intr-un loc atemporal ne-am soptit pe-ndelete viitorul. Intr-un loc burgund ne-am exorcizat, albastru, trecutul.

Aici, trebuie sa soptesti ca sa te auzi. E undeva intre Baragan si Marea Neagra. Nu-l cautati, e al nostru.

Categorie:

introspectie, stare de spirit

Tagged with:

Amantii de pe pod

Am vrut sa iesim de 3 ori din sala. am vrut sa ramanem de 4 ori.

„Les amants du Pont Neuf” (ironic, cel mai vechi pod peste Sena) este un film care doare, revolta, scrasneste, usutura. Dupa jumatatea lui am inceput sa-l intelegem, scufundati ca-ntr-un pat in catifeaua rosie a scaunelor de la Elvire Popesco.

SDF (sans domicile fixe), Alex si Michelle se au doar unul pe altul. la propriu. el – inlantuit in dependenta de alcool si droguri, ea – in dragostea ei pentru pictura si in boala care o duce incet si sigur inspre orbire.

Filmul iti spune, dur si fara meanajamente, ca iubirea e ce ramane atunci cand ai pierdut totul, ca nici macar atunci nu e pura, ca suntem mici chiar si cand ne dam mari, ca suntem plini de frici precum SDF-ii de paduchi, ca iubirea, oricat de mareata, e egoista, ca libertatea se masoara in cadenta momentelor in care esti dispus sa-l pierzi pe celalalt pentru a-l reda lui insusi. Alex incendiaza afisele (si, odata cu ele, si pe cel care le lipea) in care, sub poza Michellei, se anunta ca s-a gasit leac pentru boala ei.

Dragostea e despre ispasire, despre iertare (Michelle il viziteaza in puscarie sa ii spuna ca il asteapta de Craciun pe pod, desi intre timp, pragmatic si realist, se combinase cu chirurgul care ii redase vederea), despre lasitati si curaj, despre.

Despre cutia de bani stransi din furaciuni pe care ea, din greseala, o arunca in Sena, caci el o asezase in asa fel incat sa dea cu mana peste ea, despre discoteca de la subsolul unei cladiri, ale carei tropote, ritmuri si sensuri ea la soarbe alungita pe burta pe trotuar, despre fiolele de drog strecurate in paharele barbatilor respectabili pentru a le sterpeli portofelele care le-au cumparat un scurt drum iluzoriu spre libertate („Alex, ai vazut vreodata marea?”), despre cat de frumos poate sa ninga pe Pont Neuf de Craciun, despre cum e sa-l parasesti pe chirurug de Craciun ca sa pleci cu o mica barja intamplator alunecatoare pe Sena pana la Atlantic.

Regizorul a vrut initial, sa faca filmul pe adevaratul Pont Neuf, in perioada cat a fost in reparatii, intre 1989-1991 (cum spuneam, Podul Nou e cel mai vechi din Paris). Nu s-a incadrat insa in timp, si a fost nevoit sa reconstruiasca o replica a lui Pont Neuf in intregime pe un lac langa Montpellier. Copii de poduri, replici de viata, realitatea si iluzia ei.

In noaptea de Craciun, ea ii spune un banc:
Trei barbati usor abtiguiti sarbatoresc ei-stiu-ce intr-un bar.
– cati ati facut ultima oara sex?, intreaba unul dintre ei.
– eh, eu fac o data la doua saptamani, spune primul.
– eu, o data pe luna, spune al doilea.
Al treilea radea cu pofta.
– de ce razi ca tampitul?
– pentru ca…hahahaha….eu……oahahahahha…. eu fac sex o data la trei ani!
– pai si de ce te bucuri, mai, dobitocule?
– pentru ca azi e ziua! muhahahahahahah!

Bucurati-va astazi. Urmatoarea clipa poate fi peste trei luni, peste trei ani, peste trei vieti. Podul pe care stai nu e cel adevarat, iluzia stabilitatii e doar o iluzie. Apuca ce ai si te bucura! Arunca cutia cu bani in Sena, oricum doar ea singura nu e de nici un folos.

Categorie:

observer, stare de spirit

Tagged with:

despre cuvinte si bucatari kamikaze

in fiecare zi, jucam multe roluri. cum ar fi, insa, ca macar din cand in cand sa fim bucatarul regelui? cum se trezea el dimineata, cum isi giugiulea copilul, iubea nevasta, scarpina cainele la urechi, stiind ca poate cineva ii poarta sambetele regelui sau? de trei ori pe zi, bucatarul lua pulsul popularitatii regale; un fel de brand loyalty, barometru al simpatiei populare.

bucatarul gusta orice inainte. bucatarul moare inaintea regelui. bucatarul isi gateste cu mana sa coliva.

uneori, ne-ar prinde bine sa jucam rolul asta. zilnic coacem mancare ucigasa sau binefacatoare cu fiecare gand pe care il gandim, cu fiecare fraza pe care o rostim. sa ne rontaim, lingem, plescaim inainte cuvintele, macar in doze homeopatice. sa simtim iubirea pe care o dau, dar si amarul, dezamagirea, umorul, infrangerea, furia, gelozia, micimea, disperarea pe care o pot starni in celalalt.

apar carti care ne invata cum sa dregem busuiocul. bunaoara, celebra ‘Cele cinci limbaje ale scuzelor’*. adica:

1. ‘imi pare rau’ (exprimarea regretului in forma pura)
2. ‘am gresit’ (asumarea responsabilitatii)
3. ‘cum pot sa compensez ce ti-am spus?’ (indreptarea greselii)
4. ‘voi incerca sa nu mai fac asta’ (luarea angajamentului)
5. ‘te rog sa ma ierti’ (solicitarea iertarii)

nu prea se pune, dar ajuta. insa e ca si cum ai spune: „iarta matraguna din ciorba, cum as putea sa fac sa ajunga inapoi in farfurie?”. nu mai ajunge.

sa ne mestecam mai bine gandurile, intai de toate. da, da, stim ca de-aia avem doua urechi si-o singura gura, da’ si ce daca? e atata voluptate sa gandesti vorbind, sa te descarci, sa te razbuni, sa te eliberezi!

Ia, na de-aici o cana de cuvinte nemestecate, o mana de vorbe uscate si fara sare, o farfurie de silabe scrasnite non-empatic.
haide, uite, tine o cupa aromata de vorbe dragi, ca te cunosc..

_______________________
*”Cele cinci limbaje ale scuzelor”,Jennifer Thomas, Gary Chapman, Editura Curtea Veche.

Categorie:

psihologie usoara

Tagged with:

Strutii o duc cel mai bine pe ciment

‘Ce zici? Cum zici? Cine? Ai?’
‘Bunico, tu nu prea auzi!’
‘Ba da, ba da..’

Postul de azi nu e prea lung. Nici prea complicat. E despre slabiciuni si despre puteri. Despre curaj si despre teama. Si, mai ales, e despre felul in care slabiciunea si puterea, curajul si teama nu-si sunt opuse unul celuilalt.
Dar mai e si despre autoamagirea prin omisiune. Despre strut ca specie nemuritoare si indeaproape inrudita cu omul.

Cred ca saptamana asta a fost Saptamana Bunicii, poate si pentru ca, prin forta intamplarilor, am petrecut mai mult timp cu ea. Are 90 de ani. E surda. Rau. ‘Hai sa-ti iei aparat auditiv! Nu vreau eu asa ceva!’
De parca, DE PARCA refuzul protezei ar aduce cu el, intr-un mod bizar, refuzul bolii. Nu port aparat auditiv, deci nu sunt surda. Nu se vede nimic pe dinafara, asadar nu am nimic. V-am pacalit!!

Si lista poate continua:

#nu cer ajutor, ca sa nu arat ca sunt slab
#nu spun ca iubesc, ca sa nu par fraier
#nu plang, ca sa nu arat a papa-lapte
#nu-i duc flori, ca sa nu zica ca poate sa faca ce vrea cu mine
#nu-mi expun sufletul, ca sa nu mi-o iau
#mai bine ma dau sprinten in public si schioapat cand nu ma vede nimeni
#ma dau imbatabil la job si-mi plang de mila acasa.

…or mai fi?

Am trecut pe-aici. Am spus clientilor corporate in intalniri: ‘Nu stiu acum cum se poate raspunde mai bine intrebarii dvs.’ Am spus clientilor in cabinetul de terapie: ‘Simt ca nu rezonez destul de mult cu problema ta. As vrea sa te recomand unui coleg de-al meu.’

De fiecare data, aparenta mea slabiciune a aratat ca am curajul sa fiu departe de perfectiunea lui ‘Da, stiu!’, si-a lui ‘Desigur, se poate!’

Nu am sa uit niciodata vorbele unui client in cabinet. Daca citeste aceste randuri, sa stie ca ii multumesc nespus. L-am intrebat: ‘Pe parcursul intalnirilor noastre, care a fost momentul care ti-a fost cel mai util, cel mai revelator?’. A tras aer in piept si mi-a spus: ‘Atunci cand mi-ai spus ca servetelele de pe masa sunt pentru cine are de plans. Am simtit ca pot sa fiu si sa fac orice si oricum si ca tu nu ai nevoie de scuturile mele.’

Strutii o duc cel mai bine pe ciment, ca sa nu mai aiba de ce sa se-ascunda.

Categorie:

psihologie usoara

Tagged with:

Imagine

cand o trecere peste pod e o lectie de viata

ma-ntorc de la masa de pranz peste unul din podurile de pe Sena noastra damboviteana. printre desfundaturile pavajului, hartii mototolite, ambalaje si frunze uscate (si ce daca-i vara?) zaresc la picioarele podului doua perechi de papuci de plastic la 5 lei perechea.

ridic ochii si vad niste saci atarnand pe spate. din rafie, mari, grei, plini de chestii, gunoaie probabil. peste saci, doua capete adolescente de tiganusi (nu-mi propun sa fiu politic corecta) se saruta cast si dulce. tzoale murdare, piei tuciurii, papuci de plastic, degete jegoase, gunoi in carca.

se saruta frumos si scurt, apoi isi reiau drumul. peste cateva secunde, ei voi fi in locul unde stateam eu, probabil tintind spre primul tomberon ofertant si eu voi fi coborat de pe pod, calcandu-le pe urme, catre cladirea de sticla si otel clasa A. traseele prin viata sunt relative, deci. intre sandalele mele fitoase si papucii lor nu este, in esenta, o atat de mare diferenta.

cati dintre noi sunt in stare sa-si lase gunoiul in spate si sa imbratiseze prezentul? cati dintre noi se pot saruta adolescentin desi trecutul le atarna pe umar si face parte din ei? cati dintre noi cred ca drumurile sunt doar one-way, dinspre mizerie-nspre progres?

nu gasesc nici o morala. e doar un fapt de viata banal, fugar si minuscul cat o pauza de pranz.