Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Lista dorințelor mele

ianuarie 3, 2015

O carte de citit într-o noapte. O poveste adunată din piese minuscule pe care, în orice ordine le-ai pune, compun același model: o mercerie. un blog despre cusut și împletit (dixdoigtsdor.com, adică zecedegetedeaur – blogul există, desigur!), o familie banală dintr-un orășel banal din Franța. un salon de coafură ținut de două gemene, care visează să împartă același bărbat.
Și Ei Doi: Jocelyn și Jocelyne Guerbette, care au împreună trei copii (de fapt, doi şi o nălucă).

O viață atât de previzibilă, încât ajunge să se confunde cu fericirea, un „Dumnezeu al lucrurilor mărunte”, cum zice prin alte cărţi. Şi multe, multe vise.

Ce-ai face dacă ai câştiga la Loto optsprezecemilioane de euro? Sau, mai precis, 18.547.301 euro şi 28 de centime. Nu-i aşa că i-ai ascunde într-un pantof vechi dintr-un dulap care stă să cadă pe tine în fiecare dimineaţă când te priveşti în oglindă şi-ţi spui că, în pofida kilogramelor în plus, eşti încă foarte frumoasă?
Nu-i aşa că nu ai spune nimănui, de teamă că nu vei mai fi iubită pentru ceea ce eşti, ci pentru ce ai? Nu-i aşa că cei dragi te vor urî pe ascuns pentru că nu i-ai lăsat să se lupte pentru dorinţele lor?
Nu-i aşa că te-ai apuca să faci liste? De nevoi, de dorinţe, de nebunii ale tale şi doar ale tale, doar ca să realizezi că le inventezi pe loc?

lista nevoilor:

lista dorinţelor:

lista nebuniilor:

Ce-aş face cu optsprezece milioane de euro? Habar n-am. Probabil i-aş pune într-un pantof vechi şi aş continua să lupt pentru ceea ce îmi doresc cu adevărat. Pentru că, spune Jocelyne, „să fii bogat înseamnă să vezi tot ce e urât pentru că ai aroganţa de a gândi că poţi schimba lucrurile. Că e de ajuns să poţi plăti pentru asta.”

Şi da, acum o jumătate de an a apărut şi filmul; trailerul, aici:

Categorie:

Literare

Lasă un comentariu

Tagged with:

Cum a fost anul 2014 pentru blogul meu?

decembrie 30, 2014

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 6,800 times in 2014. If it were a NYC subway train, it would take about 6 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Categorie:

Uncategorized

Lasă un comentariu

Cunoaşte-ţi elefantul (rezoluții și revoluții)

„Am un caiet unde le scriu pe toate, de ani de zile. Imediat dupa Crăciun, mă aştern pe rezoluţii şi nu mă las până nu le dau gata.
În fiecare an sunt aceleaşi şi infinit mai ambiţioase decât cele „de luni” pentru că, nu-i aşa, o dată pe an începe Anul, pe când săptămâni, eheee…Dar nu ştiu de ce nu mi se împlinesc, nu ştii tu?”

Aşa îmi spunea, trăgând alene din ţigară, cu ochii duşi, visătoare.

De ce sunt aceleaşi? Pentru că toţi ne dorim aceleaşi lucruri, în varii forme: să călătorim mai mult, să facem sport, să slăbim, să fim mai fericiţi, să ne schimbăm jobul, să ne împăcăm cu un prieten, să citim mai mult şi tot aşa. Lucruri dezirabile, şi nu chiar atât de complicate, în fond. Şi totuşi, de ce lista asta se repetă, obstinant, an de an şi luni de luni, dacă ni le dorim atât de mult?

Pentru că în creierul nostru lucrurile stau altfel. Acolo nu conduce raţionalitatea scopului, ci principiul plăcerii e la cârmă. Voinţa noastră e ca un şoricel care încearcă să strunească un elefant cu câteva sfori subţiri. Ca să mearga lucrurile, el ar putea să:

– estimeze lungimea şi durata drumului, pauzele şi etapele
– îi ofere din când în când recompense
– nu renunţe atunci când elefantul se mai opreşte să mănânce frunze din copacii de pe drum
– călătorească în grup cu alţi elefanţi şi şoarecii aferenţi
– îşi cunoască bine elefantul, ce-l stârneşte, ce-l mută de pe cale, ce-l adoarme, ce-l pasionează, ce-l păcăleşte
– folosească o hartă şi să marcheze drumul parcurs
– îl lase să se odihnească din când în când
– înţeleagă că elefantul câştigă prin forţă pe când el, prin minte, voinţă şi agilitate
– citească, cu mintea lui de şoarece isteţ, despre David şi Goliath
– îşi amintească, şi lui şi elefantului, de toate drumurile încununate de succes pe care le-au parcurs împreună.

Suntem, paradoxal, propriul nostru şoarece şi propriul nostru elefant. Inerţiali, cu laşităţi, cu sentimente de vinovăţie când nu ne iese ceva, scriem şi scriem în fiecare an aceleaşi lucruri pe foaia cu decalogul dorinţelor. Până când şoarecul şi elefantul nu se vor iubi frăţeşte, nu vor ajunge împreună nicăieri. Ca să nu ajungă şi planurile de anul ăsta la coşul de gunoi până la sfârşitul lui ianuarie, faceţi pace între ei. La mulţi ani!

Categorie:

psihologie usoara

Lasă un comentariu

Tagged with:

Conversatii la sauna

decembrie 27, 2014

Astazi, pe seara.

Numar papucii de la intrare: 5 perechi. Rezonabil, imi zic, si intru. Cateva picioare se strang sa-mi faca loc. Le zic ‘buna seara’ si imi caut culcus. Este. Cam cat pentru un fund si un prosop.

85 de grade. E bine. Ies furiile, ies apele, ies frustrarile, iese frica.

– Auzi ma, clepsidra aia a intepenit sau merge? Ca parca tot asa arata de cand am intrat, zice o barba, stergandu-se de sudoare.

– O mana cu degetele lungi, gheroase, trage un bobarnac eprubetei cu nisip. Merge, zice, si se aseaza gafaind la loc, pe treapta de sus.

– Ce faci, ma, zice barba catre cel de langa mine, brusc inviorat de convingerea ca timpul trece inexorabil. Ce faci de Revelion?

– Nimic, stau acasa.

– Cu e…?, mai vrea sa stie barba. [aici n-am inteles daca e era ‘ei’ sau ‘E.’ Probabil ca ‘ei’.]

– Da, cu, ofteaza vecinul meu. Ma uit la el piezis. Adolescent imberb, la vreo 15-16 ani, breton cainesc, fara semne particulare.

– De ce nu pleci, nu te lasa?

– Si daca as vrea, tot nu m-ar lasa.

– Pai ca sa te lase, trebuie mai intai sa vrei tu, rasufla barba, mandra de logica ei.

– Mda…

Ghearele mai intorc o data clepsidra. Eu imi promit ca data viitoare am sa-mi iau un prosop mai lung, cat sa stau pe el si sa ma sterg si pe fata in acelasi timp. Subtilitati.

Vecinul meu se strange brusc. Mai de sus coboara un chinez. Numar prin usa: tot cinci perechi. Desigur, pe mine uit mereu sa ma iau in calcul.

– Si totusi,…, insista barba.

– De ce sa ma duc, ma, de ce??, se enerveaza pustiul. Mai bine stau acasa decat sa ma duc sa ma fac muci!!

Isi ia furios prosopul si iese. La usa sunt patru perechi de papuci.

Categorie:

Literare, observer

Lasă un comentariu

Tagged with:

Noduri și semne pariziene

La fiecare colţ de stradă, te aşteaptă ceva. Un mesaj pe care, cumva, îl aşteptai să vină, poate sub altă formă, în alt moment şi din altă sursă. În fiecare ulicioară, că se înfundă sau nu, te surprinde ceva. Atunci când se înfundă, se numeşte ‘impasse’. Nu mai ştiu pe unde eram şi am vazut ‘Impasse des boeufs’. Se mai întamplă şi altora, deh.. (Boss nu înseamnă întotdeauna ‘şef’).

Într-o casă aparent ca toate celelalte s-a scris Ulise. În alta s-a fondat sociologia pozitivă. În alta a trăit Descartes, care a continuat să creadă, cumva naiv, că dacă gândim, trăim. În fiecare cartier, sunt alte lumi şi alte feţe: de la Marais-ul agitat şi vesel, cu Hava Naghila cântată în mijlocul străzii la acordeon (or fi fost români?) la Montmartre, poate cel mai contrastant loc: aici ai viile, cabaretul iepurelui (adică Le Lapin Agile), casa în care a trait Dalida, Passe Muraille (omul care trece prin zid, sculptura actorului Jean Marais), iar puţin mai încolo Place Pigalle cu toate magazinele de sex invitrinat, apoi Picatura de Aur (Goutte d’Or), vizitabil pe lumină, atat e de mare melange-ul de maghrebini, negri şi alte naţii, imigranţi francofoni în căutare de mai bine.
Vrei romantism? Du-te la mur des ‘je t’aime’ și citește-ți emoția în toate limbile lumii.

Te-ai săturat de romanță și trecut? Fugi în Defense și dă-ți capul pe spate la cartierul business de zgârie-nori de acum 40 de ani. Vrei istorie? Treci înapoi în Saint Germain, du-te la Notre Dame, fugi la Pantheon, vezi să nu ratezi Saint Etienne du Mont, fugi, fugi, fugi. Nu fugi! Appolinaire a ridicat în slăvi ‘flaneur’-ul, privitorul aparent leneș, care soarbe din viața unui oraș în ritmul pașilor lenți.

Privești superior magazinele Tati înlănțuite în cartierul maghrebin? Du-te în Vendôme să admiri ceasurile de treizeci de mii de euro. Te-ai plictisit de vânzoleala de pe Sena centrală? Evadează în toiul nopții pe insula lebedelor (Ile des Cygnes) unde se termină cursa nebună a bateau-bus-urilor și toate celelalte, care întorc, cuminți, sub privirile Statuii Libertății celei mici.

Sunt multe, multe cât o viață de om, pe care nici o pagină, fie ea și virtuală, nu le poate cuprinde. Ce rămâne sunt mesajele orașului, pe care drumul ni le scoate în cale la fiecare cotitură. Așa:

Categorie:

Literare, Uncategorized

Lasă un comentariu

Tagged with:

Autobiografia unui meme

decembrie 25, 2014

Reţelele sociale sunt pline de mine, deşi eu m-am născut în altă parte. La carte scrie că sunt un element cultural recognoscibil şi transmis prin imitaţie (de aici, şi termenul de „mimetica / mimetism”). În cel mai pur sens darwinist, numai acelea dintre noi care supravieţuiesc selecţiei naturale merg mai departe.

Pe internet, mă ţine în viaţă faptul că sunt replicat în masă. Cu cât mai mult, cu atât mai bine.

Ce sunt eu?

Pot să fiu orice, de la un cuvant la o idee, un citat, un link, un filmuleţ. Mă pot schimba cu timpul, din joacă, parodie sau ajustări ale celor care mă dau mai departe. Evident, cum nimic nu se întâmplă fără un scop pe lumea asta, atunci când am succes, sunt preluat şi folosit în campanii de marketing viral; sunt pus la muncă, desigur, numai că banii nu îi iau eu.

Suntem mulţi în familie, după cum am spus, însă eu sunt, de departe, cel mai cunoscut. De regulă, încep să fiu construit pornind, siropos, de la un fundal cu un apus de soare, o mare, cerul înstelat sau un coş cu flori. Deasupra, mâna delicată a creatorului meu adaugă un citat; varianta mea reuşită e un citat bun; varianta-rebut este un clişeu de care până şi mie însumi mi se face ruşine. De exemplu:

Alteori, îmi place de mine, mă simt mîndru şi cu de toate: sare, piper, înţelepciune, fără siropuri si brizbrizuri inutile. Aşa:

De ce exist? Pentru că oamenii au nevoie de mine. Să dea înţelept din cap atunci când mă citesc şi să se simtă mai bine în faţa celorlalţi atunci când mă dau mai departe. Like-urile pe care le primesc eu le arată lor cât de inteligenţi sunt, le validează sufletul şi spiritul şi mintea.

Exist şi pentru că sunt uşor de făcut: se ia o poză de pe net, nu contează a cui, şi se lipeşte deasupra un citat fain (sau banal, sau stupid, sau plat, sau fumat, sau truistic). Sunt gata! Eu, meme-ul, un covrig cald, gata în câteva minute, inventat ca să astâmpere o foame de sens a cărei ostoire ar costa prea mult într-un restaurant bun – o carte, un film, o introspecţie cinstită. Şi uite-asa, din prea mulţi covrigi, dospim ca pâinile dar nu creştem deloc.

_________________

Notă: Iată şi un mod ceva mai constructiv pentru cei carora crearea mea le dă fiori de plăcere.

Categorie:

Literare

Lasă un comentariu

Cum ma poate ajuta daca vorbesc despre ce simt?

decembrie 23, 2014

heads

Spuneam cu ceva timp in urma ca pana la final de an raspund la principalele trei intrebari pe care le aud in cabinet. Despre prima dintre ele („De ce sunt eu cel care trebuie sa se schimbe?”) am scris acum doua saptamani.

Astazi mergem mai departe. A vorbi despre ceea ce simti – in ce fel te ajuta?

Intalnesc multi oameni care spun: de vorbit pot sa vorbesc si cu o prietena, sfaturi imi poate da si ea, imi e mai usor sa discut cu o persoana cunoscuta, si mai ales pe care nu trebuie sa o platesc ca sa ma asculte. Corect? Da si nu. Mai ales nu.

Este adevarat ca orice persoana apropiata poate fi o resursa-ajutor deloc de neglijat in procesul terapeutic. Cu terapeutul te intalnesti o ora pe saptamana, in timp ce o persoana apropiata iti este la indemana mult mai mult timp. Chiar imi incurajez clientii* sa discute unele dintre lucrurile pe care le vorbim la cabinet cu cei de acasa, in masura in care considera util, pentru a beneficia si de suportul lor in efortul de schimbare prin care trec.

Cu toate astea, nu este suficient. Care este, asadar, beneficiul de a discuta cu un terapeut? Care e rostul unei vizite saptamanale de 50 de minute pentru a cere ajutor calificat platit? Ce rost are vorbaria?

Iata mai jos cinci dintre beneficii:

1. Vorbitul pune ordine in ganduri. Gandul e un copil fugar si pus pe sotii, care nu are consistenta. La fel ca si scrisul, vorbitul obliga gandul sa se disciplineze, sa prinda forma, sa aiba contur. Si, cel mai important, sa se astearna intr-o logica ce lasa sa se vada toate imperfectiunile si toate ranile, caci fara aceasta privire lucida nici o vindecare nu este posibila.

2. Vorbitul scoate de prin cotloane informatii si legaturi mai putin constientizate. Am asistat, de nenumarate ori, la „Stai, abia acum cand spun lucrurile astea, imi dau seama ca de fapt…” si „Ciudat, nu m-am gandit niciodata la asta pana acum!”. Vorbitul are meritul de a ne face mai constienti de ganduri.

3. Terapeutul este trainuit sa identifice patternuri disfunctionale de gandire si reactie. Terapeutul nu este un ascultator ca oricare altul. Spre deosebire de un prieten, terapeutul are ‘cutiute secrete’, obtinute in ani de formare, in care istoriile de viata, frustrarile, neimplinirile se aseaza cu grija si isi arata legaturile: slabe, vulnerabile, solide, mincinoase, autentice…

4. Terapeutul nu da sfaturi. El este o ‘oglinda binevoitoare’ care reflecta inapoi, intr-o forma mai distilata, ceea ce a receptat de la client. Prietenii, colegii, rudele dau sfaturi, ei sunt, de multe ori, experti in cum sa ne traim viata. Terapeutii nu. Cine sunt eu sa imi asum aroganta de a-ti spune cum sa-ti traiesti viata? Psihoterapeutul este precum un antrenor pentru un atlet: eventual, ii poate da apa si prosopul si il incurajeaza de pe margine, insa nu va alerga niciodata in locul lui. Unii clienti se simt dezamagiti de asta: cum, vin aici si nu-mi spui ce sa fac? Ce fel de psiholog esti tu? Unul care are incredere ca poti gasi solutia in tine insuti, cu ajutorul meu. Unul care te respecta suficient de mult incat sa nu dicteze cum sa traiesti.

5. Terapeutul este legat prin „juramant” (similar juramantului lui Hipocrate, in cazul medicilor) sa pastreze confidentialitatea deplina asupra celor discutate in cabinet. Asupra sufletelor care se deschid in palma sa in speranta vindecarii.

Revin, pana la finalul anului, asa cum am promis, si cu raspunsul la cea de-a treia intrebare: „Care e rata ta de succes – cati clienti isi rezolva problema fata de cati vin la terapie”?

_________________________

*despre distinctia client-pacient, intr-o postare viitoare.

Nota. Nu cred ca exista fotografie care ilustreaza mai bine postarea asta decat chiar logo-ul Mind Essence, realizat hat-departe in Brazilia pentru mine de un artist talentat, Jonas Mateus si editat apoi cu pricepere de Mihai Vasilescu (enhance-solutions.ro). El spune asa: suntem empatici, eu si clientul meu, privim in aceeasi directie si lucram impreuna sa solutionam problema, insa mereu vom fi distincti unul de celalalt si asta e bine. E bine, pentru ca, la incheierea terapiei, clientul merge mai departe. E bine pentru ca terapeutul nu poate trai el insusi vietile tuturor celor care i le incredinteaza.

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

1 Comment

Tagged with:

Cine pune intrebari la conferinte

decembrie 11, 2014

Uneori sunt multe maini ridicate, alteori e liniste. Depinde de calitatea prezentarii si nu prea: sunt momente in care o prezentare prea buna inhiba sala. Alteori, o prezentare e slaba sau atat de explicita incat si-a raspuns singura la toate intrebarile. Si atunci?

In medie, sunt sase tipuri de intrebatori:

1. Tipul smart&curious (cei care chiar au ceva de intrebat, fara sa-si fi pregatit intrebarea de acasa). Astia sunt cei mai rari. De obicei nu tin sa iasa in fata, insa sunt bantuiti de intrebari si nu se lasa pana nu primesc raspunsul de care, de cele mai multe ori, sunt sincer interesati.

2. Tipul ‘duh!’ (cei care nu au inteles un fapt evident pentru majoritatea celor din sala): ‘Nu va suparati, eu nu am inteles care e legatura dintre prepelita de campie si orzul verde, mai puteti explica o data, va rog?’

3. Tipul ‘eu stiu mai bine’ (cei care vor sa vorbeasca despre ei insisi): ‘Da, am si eu o intrebare. Numele meu este xx de la firma yy, firma de succes in domeniul aeronauticii de balcon, pe care am fondat-o acum zz ani si care…..’

4. Tipul ‘nod in papura’ (cei care baga batul prin gardul prezentatorului): ‘Cum ati ajuns la aceasta concluzie? Cred ca va pripiti pentru ca nici una dintre persoanele pe care le cunosc nu este de parere ca…’

5. Tipicarul: ‘Vreti, va rog, sa reveniti la slide-ul 3? Am adunat cifrele si am observat ca nu dau 100%, ci 101,45%. Cred ca undeva s-a strecurat o greseala.’

6. Tipul ‘eu nu ma bag‘ (e mut ca o lebada). De cele mai multe ori, tot el e cel care alearga dupa prezentator in pauza ca sa-i puna toate intrebarile nerostite.

Ne lipseste cultura intrebarilor, a dialogului pertinent, a maieuticii socratice si a agorei. Pentru romani, agora inseamna mai mult locul unde ne adunam sa protestam decat locul unde schimbam idei. Parcul? Locul unde alerg si-mi plimb catelul. Suntem destepti, autosuficienti, amorfi. Mergem la conferinte pentru lunch si inghetata. Mergem sa ne butonam spasmodic telefoanele si tabletele pentru ca multitaskingul, chiar daca e tampitor, e cool.

Ce m-a apucat azi? Am fost in seara asta la o dezbatere de idei cel putin interesanta, despre etica umorului in publicitatea romaneasca. Cu invitati care aveau ce spune, din business si advertising, si o masa de studenti, lebede mute si speriate, raspanditi pe scaune. Imi doream pe unul din oricare din categoriile de mai sus sa se afirme cu tarie.

Continui sa sustin dezbaterile lui Cristi Ducu de la ASE si SNSPA in speranta alungarii spleenului care ne cuprinde mintile. A starnirii interesului pentru dialog. Ne lipseste un Hyde Park unde sa ne ascultam si sa ne inflacaram si pentru alte idei decat politica. Ne lipseste un Facebook fata-n fata.

Categorie:

Marketing, schimbare

Lasă un comentariu

Tagged with:

De ce eu sunt cel care trebuie să se schimbe?

decembrie 3, 2014

1. Pentru că e o iluzie să crezi ca îi controlezi pe ceilalți să facă o schimbare în locul tău.
2. Pentru că a-i schimba pe ceilalți e o formă mai mult sau mai puțin subtilă de manipulare.
3. A nu face nimic, sperând că schimbarea va veni de la celălalt, nu face decât să amane o schimbare benefică.
4. Pentru că e singurul lucru pe care îl poți face, în afară de a aștepta la nesfârșit ca salvarea să vină din afara ta.
5. Pentru că poți face ca lucrurile să se transforme în direcția pe care o vrei tu.
6. Pentru că tu, omule, ești un luptător și un cuceritor de teritorii necunoscute.
7. Pentru că numai tu poți ști cu adevărat ce îți dorești.
8. Pentru că cel de lângă tine, văzându-ți curajul, poate că va începe să se schimbe și el.
9. Pentru că una dintre cele mai mari iluzii ale oamenilor este să creadă că atunci când ei stau și se gândesc, timpul se oprește și îi așteaptă.
10. Pentru că poți.

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

1 Comment

Tagged with:

Lectie de viata

noiembrie 23, 2014

– ‘Stupid girl’, imi spune si se-ndeparteaza furios. M-am trezit langa mine cu un neamt masiv si batran, insotind o doamna care mergea cu cadrul.
Aproape imi dau lacrimile. Nu vazusem semnul de ‘masa rezervata pentru persoane cu handicap’, ocupata sa mananc frugal inainte de a fugi la hamam. Aveam putin timp liber si voiam sa-l folosesc la maxim. Huzur. Ioc huzur.

Ma ridic instantaneu si ies fugind din restaurant. De ce eu? Chiar nu vazusem. De ce asa virulent? Nu mai erau atatea mese libere in mamutul ala de restaurant? Si de ce ‘girl’? Copilul din mine s-a chircit, certat.

Incerc sa uit; toata ziua incerc sa uit. ‘Stupid girl, stupid girl, stupid girl, proasto, proasto, proasto’. Parca suna mai bine in engleza, totusi.

A doua zi. Imi sustin prezentarea. Iese bine. Imi strang incet laptopul si hartiile. Dau sa ies din sala si atunci o vad. Ramasesem doar noi doua in sala. Statea in primul rand, tricotand.

– Andrea [numele e schimbat], o intreb, vrei sa te ajut sa mergi la masa?
– Da, vreau, spune bucuroasa, baga andrelele in geanta si scoate bastonul alb, pliant, magnetic, pregatindu-se de drum.

Si ce drum! Panta, curba, stanga, dreapta, aici sunt niste fotolii (‘Vrei sa te odihnesti? Nu’, zice), avem putin, uite, doar coridorul asta, 100 de pasi, ii spun. Pasi de-ai mei…
Incepe sa ma doara spatele, cocotata pe tocuri si aplecata pana la 1 metru 50, cu laptopul care sta sa alunece de la subsuoara si poseta agatata de degetul mic. Ii simt presiunea in palma si imi dau seama ca merg prea repede. Incetinesc.

Ajungem la restaurant. Uite, mai avem putin ii spun, facandu-mi loc printre oameni. Si dintr-odata imi rasare un gand.

UNDE E MASA AIA? Aia cu semnul pe ea, asezata acolo, la margine, convenabil, in fata bufetului cu dulciuri? Mi-o doream cu disperare. ‘Sa nu stea nimeni la ea, sa nu stea nimeni la ea, sa nu stea nimeni la ea’, imi spun, aproape rugandu-ma. Iat-o. E goala. Ne prabusim amandoua pe scaune.

Mi-e rusine. Pentru ca, oricat de nevinovat si neintentionat am gresit ieri, mi-am primit rasplata. Pentru ca viata are un fel straniu si genial de a-ti intoarce faptele. Pentru ca ‘n-am vrut’ si ‘n-am stiut’ si ‘ups, pardon, dar nu e vina mea’ sunt doar niste scuze futile. Si nu in sensul de f.utile.

(Kemer, noiembrie 2014)