Menage à trois: marketing, psihoterapie, literatură

India (1) – Seductia

Picture 031
Rasariturile de soare in India sunt ireale. Deasupra orasului mega-poluat, se inalta un soare rotund, ca o portocala abia culeasa. Spre deosebire de alte rasarituri, nu-l vezi cum iese pe dupa marginea Pamantului. Te trezesti pur si simpl cu el atarnand in crucea cerului la 7 dimineata.

Cand calatoresti spre Est, noaptea vine mai repede. Sau cel putin eu, cu nasul lipit de geam, am trecut intr-o ora de la ‘miezul zilei’ la ‘miezul noptii’ , adormind la o ora la care acasa imi incepeam timpul liber de seara.

Delhi imi aminteste de Johannesburg. Sosele suspendate, mall-uri, valeti in livrea, ambasade ca niste castele coexista cu trotuare desfundate, frizeri ambulanti, oameni dormind in corturi si ricsari.

In Old Delhi, multi isi taraie talpile prin praf, iar de cele mai multe ori inaintezi ca pieton purtat de inertia multimii de trupuri. O cursa cu ricsa-bicicleta prin Old Delhi este mai ametitoare ca un montaigne-rousse. Strazi de-un lat de palma cu pavajul desfundat, pe care circula cu-o viteza ametitoare orice fel de vehicul ti-ai putea imagina. Suntem in Chandni Chowk, cea mai aglomerata zona din Delhi. Ricsarul trage greu, tu te lovesti la cap in evitarile bruste ale ciocnirilor de ultim moment. Sute de brate de cabluri atarna electric si indiferent, strabatand straduta de-a lungul si de-a latul. Pe cabluri, la un metru deasupra capului tau, alearga maimute. Din cand in cand, se rusineaza ca au furat prea multa mancare si incep sa o scape inspre trecatori. N-am primit nimic bun… Chandni Chowk e un asalt de mirosuri, imagini si sunete: flori, urina, mancare, ceaiuri, betisoare parfumate, tipete de maimuta, claxoane, voci intr-o suta de dialecte. Ma tin cu ambele maini de barele ricsei care prinde viteza, fixand cu privira ceafa incordata a ricsarului. Mi-e teama sa-mi desprind mainile sa scot aparatul foto. Ratez, astfel, imaginea omului in chiloti, sapunit din cap in talpi, care se clatea la dusul improvizat de langa taraba cu turmeric.

Oamenii sunt minunati. Iti privesc fascinati parul, pielea si ochii, pentru ca sunt atat de diferite de-ale lor. Mirajul alteritatii… Si eu fac la el, scufundandu-mi privirea in taciunii ochilor lor.

La fiecare toaleta mai acatarii, sta cate-o femeie micuta in sari, care iti intinde prosopul cald sau hartia sa te stergi pe maini. Gestul e ca o ofranda. Spun ‘abhari hon’ si zambeste.  ‘Kripaya’, imi raspunde.

Am vazut monumente si morminte si turnuri si temple si moschei. Dar nu am sa vorbesc acum despre ele. Cel mai inalt turn de caramida din lume si cel mai frumos templu in forma de floare de lotus inseamna ceva numai impreuna cu zambetul oamenilor, cu aroma de curry, cu fierbinteala dulce a ceaiului, cu parfumurile grele, cu perdeaua de fum care atarna peste oras.

Nu exista New Delhi si Old Delhi. Exista doar un oras al contrastelor, un amestec indescriptibil de minte si inima, de verde si fum, de ceai masala baut intr-o canita de lut ars pe pajistea unui hotel de lux.

Suntem in etapa de seductie, eu si ea. Tara asta bulversanta. De parca tocmai am iesit la prima cina si incerci sa ghicesti daca va veti saruta la plecare sau nu cumva e prea devreme…

Tips & tricks: cand un indian iti spune: ‘no, ma’am, this is no spicy at all’, tine o sticla de 2 litri de apa langa tine, just in case.

Picture 030

Picture 057

Picture 058

Picture 041

Picture 045

Picture 050

Picture 054

Rezolutia face revolutia

– Ma batea gandul sa-mi iau o pipa, cred ca e mai simplu, zicea astazi cu seriozitate clienta de la scafa de alaturi, luandu-ne martori.
– Pai de ce? zice stilistul.
-Cand au inceput sa se scumpeasca, am renuntat la pachet si mi-am luat tutun varsat. Mi-e lehamite deja sa stau sa invart tigara atata, asa ca acum vreau pipa.
– Dar aia te zgarie pe gat!
– Daca nu ma ustura gatul, parca nu fumez..

Decembrie. Iar incepe treaba asta cu rezolutiile. Un cuvant tradus chinuit in romana, al carui sens ne chinuie inca si mai tare. Cum ar veni, angajamente fata de trupul, spiritul si timpul propriu pe care ni le luam acum, in euforia sfarsitului de an, si care ne tin pana in februarie. Cel mult.

Am fumat 17 ani. Pana acum 5 ani. Gaseam o placere rafinata (de care acum ma mir) in aprinsul lent al tigarii, in gestul lenes al mainii sprijinite alene in cot (fara sa ma doara acolo), in jumatatea de privire adumbrita de gene pe care o lasam sa contemple agale varful incandescent. Ma jucam cu focul. Aveam scanteia in puterea mea. Wow.

Ce-mi lipsea dupa o masa in oras, cautand semnul de ‘Fumatul permis?’ Ce ii lipseste unui fumator, iar nefumatorul are deja? Ce lipsa acopera, mascheaza, hraneste noua tigara? Golul creat de cea de dinaintea ei, da.. dar nu puteam sa vad lucrul asta atunci.

A trebuit sa-l vada fiul meu, cu ochii lui de copil de 7 ani invatat deja cu ale cititului. Intr-o seara, imi ia pachetul de tigari din geanta si spune: „Ia uite ce scrie aici! Adica, daca tu ai sa mori, cu mine ce-o sa se intample?”; si fara sa mai stea pe ganduri, deschide usa apartamentului, se duce la ghena de gunoi si arunca pachetul acolo. Direct acolo.

Bravam, desigur, spunandu-mi in sinea mea ca voi fuma doar la serviciu, pentru a nu crea copilului traume si mai mari decat citirea mesajelor alarmiste de pe pachetele de tigari care, se stie, sau cel putin stimabilul domn Martin Lindstrom a tinut sa ne spuna (Buyology etc.) ca starnesc si mai abitir pofta de tutun decat sa o reduca. Dar asta e alta poveste pe care n-am tragere de inima sa o astern aici.

Mandra ca mi-am adormit constiinta, a doua zi la serviciu la cafeaua de dimineata imi aprind tacticos tigara, dupa ritualul mai sus amintit. Dar pentru ca despre disonante nu e bine doar sa citesti in carti pana nu le traiesti pe pielea ta, tocmai ce ma pocneste o draguta de ‘afectiva’ care imi umple ochii de lacrimi, caci ii vad fata lui fiu-meu interogandu-ma mut si candid: „Dar, mami, aici scrie ca tu o sa … Si apoi eu..” etc.

A fost ultima zi in care am fumat. Lucram la o firma de tigari pe vremea aceea. Trei luni mai tarziu, n-am mai lucrat. Evident. ‘Afectiva’ s-a tranformat intr-o cognitiva de toata frumusetea, pe care nu am fost suficient de puternica incat sa o port in spate.

Sa slabim, sa ne facem timp de un teatru, de o piscina, de o carte, de viata traita, sa crestem copiii (daca ii avem), sa-i facem (daca nu-i avem), sa..sa..

Rezolutii. Revolutii. Reconstructii. Faceti-va o favoare: aerisiti fumul de pe lista de angajamente pe anul viitor.  Merita.

Atentionare. Acest articol contine puternice elemente autobiografice. Nerecomandat celor care nu au chef de siropuri personale.

M-a bantuit si pe mine, ca pe atatia altii, sa fac downshifting. Nu e la fel de cool precum sa te dai cu placa sau sa faci windsurfing si, pe alocuri, e chiar ceva mai nebunesc decat atat.

Am facut downshifting, partial si imperfect, 2 ani jumatate. Apoi mi-a trecut, definitiv si ireversibil, ca atunci cand speli ceasca de zatul de pe fund, dupa ce ai incercat ore in sir sa-i ghicesti intelesul.

A treia generatie de bucuresteni get-beget, fara vreo vacanta petrecuta la tara, jinduiam dupa contactul frust cu natura si cu gasirea spiritului meu ‘cel adevarat’. Ei bine, am gasit ce-am cautat, si inca peste.. La 35 de ani, m-am gandit sa-mi schimb viata. Rewind. And back.

Shift:

1200 de metri patrati, jumatate gazon-jumatate beton. Incazire ecologica pe lemne in buncarul de sub casa, incalzire centrala deasupra. Cateeei!, patru la numar. Sentimentul ontologic si ecologic cand duceam colegilor la Vodafone rosii cultivate de mine si lapte nefiert, adus de laptar la poarta dimineata la 6. Weekendurile lenese in hamacul din fundul curtii sub tei, cu cartea intr-o mana si pina colada in cealalta. Mic-dejunurile la masa din curte, in aerul tare al diminetii, cu vrabiutele culegandu-mi firimiturile de pe masa. Somnul de duminica dupa-amiaza in cantec de pasarele, bombanit de ratze si comentarii de vaci. La propriu. Carutele cu pepeni trecand-mi pe la poarta in crucea amiezilor toride de vara, si eu iesind in capot sa ma tocmesc. Gratarele cu prietenii pana tarziu in miez de noapte, cand jucam remi afara si uitam cum trecem in ziua urmatoare. Clatite mici, americane, gatite in curte pentru toti copiii de pe strada. Sa vezi bradul din curte crescand an de an. Prima ninsoare din 2010 a inceput la 11 noaptea; imi amintesc cu precizie, caci am iesit cu sania, si toata strada era plina de oameni bucurosi, iesiti si ei din case sa le cada primii fulgi pe nas. Insasi banala facilitate ca poti sa tragi masina langa geamul de la bucatarie si sa ‘parasutezi’ cumparaturile direct in frigider.

Down-shift:

1200 de metri patrati de dat zapada. Patru caini si doua serii de pui alaptati cu biberonul la 2 ore. Randuri intregi de supa calda cu orez si paine transportata in curte in fiecare dimineata si seara friguroasa de iarna. Uneori pusa in cap de animalele nerabdatoare sa isi primeasca portia (40 de kilograme de animal pe bucata). Ore intregi de udat gazonul in zilele fierbinti de vara. Plivit de buruieni cu bidonul de ‘otrava’ atarnat pe spate. Catei murind (fara detalii). Pisica sfarsita de catei (idem). Spalatul a jumatate de metru de par zilnic, pentru ca orice centrala pe lemne care se respecta scoate fum. Gros si de buna calitate. Intreruperile frecvente de curent, care duceau centrala la 90 de grade, aproape de explozie (ultima experienta de gen – pe 31 decembrie 2010. Revelion ratat). Weekendurile in care nu puteai sa incui casa si sa pleci la munte sau la mare, caci atatea de facut erau, cine hraneste cainii, cine uda gazonul etc. Zece fete-n casa schimbate de atatea haine distruse cu fierul de calcat (cum sa aiba bluza asta modelul sifonat? trebuie calcata!). Figurile intrigate ale vecinilor in fata refuzului meu scarbit de invitatia anuala la taiatul porcului. 30 de kilometri zilnic pana la serviciu. Si, datorita legii implacabile a actiunii si retroactiunii, 30 inapoi. Bucuria ca reduci drumul pana la serviciu si gasesti o scurtatura prin Glina pana la centura intunecata serios de momentul in care esti prins(a) intr-o ambuscada colorata in care doua bande se razboiesc pe strazi si tot ce-ti doresti e ca forta lor zgaltaind masina sa nu te rastoarne.

Ruralul din Romania e o treaba idilica doar in imaginatie. Altfel, nu departe de „Ion” al lui Rebreanu. Cel putin ruralul de pe langa Bucuresti.

Downshiftingul e o treaba cu dichis. E ca o asceza in mijlocul unui ospat pantagruelic. Nu prea se poa’.

Sa ai WC in casa nu e o punte esentiala intre cele doua lumi, nici pe departe. Si feeria culesului de rosii plantate de tine dureaza putin. Parol.

Downshiftingul unui orasean get-beget este interior. Cand nu mai cumperi miliarde de chestii inutile de Sarbatori. Cand nu te mai lasi afectat pana la lacrimi si nervi de trafic si o neintelegere la serviciu. Cand mai mergi si pe jos. Cand mai lasi pustiilor fast food-ul. Cand pleci de-acasa fara tinta si se impiedica lumea de tine cand mergi pe strada. Cand hranesti un catel al nimanui. Cand te invelesti cu o carte buna si-o muzica relaxanta mai degraba decat sa vezi ce agramata a mai invitat Maruta.  E un fel de Zorba-Buddha. Liniste neprefacuta in mijlocul furtunii. Cel putin, e o furtuna cunoscuta. Am locuit doi ani si jumatate in alta tara. Zilnic, la pret de 30 de kilometri, era lumea mea, care nu ma dezechilibra deloc, si in mijocul careia imi aflam downshiftingul meu familiar si prietenos.

De un an de zile imi exploatez revenirea urbana. Si ma bucur de nu mai pot. O jumatate din weekenduri le-am petrecut pe aiurea. Citesc de doua ori mai multe carti, ies de zece ori mai des in oras. Dorm, frate! Nu ma mai trezesc laptarul, cainii flamanzi, vantul la stresini, zapada cat casa sau centrala racita. Traiesc. Si mi-e bine. La multi ani!

Astazi am masina rosie

Un medium englez. Un acrobat pe sarma. Putina gandire pozitiva. O vaca. Un specialist in hipnoza. Doua mame.

Sa le luam pe rand.

Cu mai multe zeci de ani in urma. Tatal lui Milton Erickson (psihiatru american) se straduia sa bage vaca in grajd, impingand-o de fund. Vaca – nimic. Micul Milton, vazand eforturile zadarnice ale tatalui, se apropie de vaca si o trage de coada. Vaca intra imediat in grajd.

Cu zece ani in urma. Un celebru medium englez (oricat de celebru, nu-i mai stiu numele) face pariu cu un-la-fel-de-celebru acrobat ca il va face sa cada de pe sfoara inalta pe care mersese ani de zile si sub care, in marea lui incredere in sine, nu intinsese niciodata vreo plasa. In ciuda protestelor acrobatului, sub sfoara se intinde o plasa, mediumul se aseaza in primul rand si sopteste sibilinic, cand acrobatul este la mijlocul franghiei: „Sa nu cazi!”.

Saptamana trecuta. Doua mame stau de vorba in fata magazinul de paine. Una dintre ele striga la copilul sau: „Nu mai alerga!”. Cealalt spune catre al sau: „Mergi incet!”. Unul dintre ei se impiedica si cade.

Ieri. Discutie pe un forum: ce atata nebunie cu gandirea pozitiva, e o tampenie sa-ti lipesti pe oglinda din baie indemnuri despre frumusetea si intelepciunea proprie, totul e o zeama calda si lunga si siropoasa si fara sens! Subscriu si trec mai departe. Cum sa ii spui cuiva – fara sa te considere nebun – ca, daca isi zice „Eu am o masina rosie” chiar o va avea la un moment dat? Bullshit!

Astazi. Se stie, de fapt, de mai mult timp, ca foarte multe din lucrurile pe care le facem sunt ghidate de subconstient. Care nu e foarte dus la scoala. Pentru el, modurile si timpurile verbelor si subtilitatile lingvistice nu exista. Este sau nu este. Acum sau deloc. Alb sau negru. De fapt nu – el stie doar ca exista alb. Subconstientul este cel mai bun Vineri pe care il avem pe insula noastra de RobinsoniCrusoi. Vorbiti-i clar.

Maine. Sa fim prezenti. Afirmativi. Pozitivi. Ca sa intre toate vacile in grajd la timpul potrivit, sa nu mai cada nici un acrobat de pe sarma, sa nu mai pice in nas nici un copil indemnat sa nu alerge. Esti Ceea Ce-ti Spui.

In general, negru inseamna nasol. Controlat. Trist. Abulic. Adunat in sine. Mofluz. Paralel cu bucuria.

Vinerile negre insa – de post pentru unii! – sunt un prilej de rasturnare a simbolisticii; ne amintim de toate lucrurile pe care ni le-am dorit la un moment dat si fara de care am trait bine-mersi pana acum si juisam platonic la gandul ca le vom poseda in sfarsit.

Prin 1960, Black Friday (si Saturday!) insemna traficul de cosmar de dupa Thanksgiving. Acum, tot acolo, peste ocean, angajatorii dau zi libera si Walmart deschide la miezul noptii.

Jinduim dupa rochia Nissa de 70 de lei care brusc joi seara devine 135, ca sa o putem lua la Black Friday pentru 80 de lei si sa ne bucuram de afacere. Masina de facut paine de care auzeam vineri la coafor, pentru care frizerul (pardon, hair stylist-ul) fusese impins intr-un corp-la-corp departe de senzualitate de gospodina durdulie care s-a saturat sa ia franzela la 2 lei.

Vinerile astea intunecate au podidit industriile toate. Frigidere si computere, haine, carti (la Gaudeamus am vazut discount de Black Friday adaugat la discountul de targ.. totusi, o carte e o treaba cu dichis, nu un consumabil), cursuri de dezvoltare personala, sesiuni de meditatie.. Orice avea un pret. Acum orice are un discount. Daca tu, comerciant, faci profit la 70% off, asta ma lasa pe mine sa negociez orice pret primesc de la tine in toate vinerile anului.

Care e valoarea lucrurilor dupa care tanjim? Cat costa visul? Pai..depinde de discount. Si de cat de bun e serverul site-urilor de comert online. O campanie care relativizeaza pretul inaccesibilului nu poate fi decat ceva pentru care merita sa te lupti, nu? Cearcanele de sambata dimineata sunt, cu siguranta, negre.

Totul este ACUM, doar azi este vinerea neagra care tine trei zile si, daca targetul nu se face, atunci se intinde o saptamana, ca o pomana tiganeasca.

Eu nu mai vreau sa-mi coloreze altii zilele. Miercurea portocalie si vinerea neagra latita ca aluatul prea dospit pana duminica.. Imi vreau martea albastra si sambata galbena si lunea rosu-alerta si vinerea verde-speranta. E rau?

Ma uit la copilul meu si-mi dau seama ca incepe sa dispara frumusetea gratificarii amanate, a asteptarii febrile, a pusculitei. Astazi l-am ajutat sa repete la romana pentru teza de maine. Cuvintele compuse prin derivare, alaturare sau sudare: ciubotica-cucului.  Mami, de cand are cucul ciubotele? De cand a fost Black Friday la Leonardo.. Acuma zau!

Una pe volan, una pe telefon. Imi vine sa stranut, dar nu mai am cu ce mana, asa ca ma straduiesc sa aman momentul.

Emailuri raspunse? Intalniri planificate? Cumparaturi gata? Proiecte livrate? Sedinta cu parintii? Cadouri luate? Telefoane intoarse la timp? Iesit cu prietenii? Pfui, gata!

Ce soi de adrenalina nebuna ne curge prin vine? In lumea asta in care (aproape) nimic nu ne mai ameninta existenta, intalnirile ‘de coroana’ in care dezbati soarta natiunii la serviciu si cursa cu obstacole din restul timpului par sa compenseze experienta noastra milenara a vietii-cu-pericole. Competitorii sunt armata adversa, balanta financiara – steaua de pe umar. De ce nu mergem mai incet? E de parca ne condimentam viata ca sa o scoatem din rutina. E de parca ne incaltam cu pantofi mai stramti ca sa ne bucuram cand ne-am descaltat. E un fel de spleen bizar cu care luptam, fara sa ne trimita nimeni la razboi.

Vorbesc cu paznicul parcarii de-acasa. Imi povesteste cu sufletul la gura de atacul celor 5 indivizi mascati asupra unor masini parcate in curte. „Doamna, sa vedeti cum au intrat in tromba, si eu m-am dus si…”. Omul vrea sa stea afara din bucluc, e clar. Si totusi..no bucluc, no fun, no life. Fara nerv. Ce mai povesteste? De ce traieste? De ce pazeste? CE PAZESTE? 🙂

S-a demonstrat stiintific ca multitaskingul mananca timp. Ca pierzi cel putin 10% din timp revenind la o sarcina intrerupta, sa ii reinnozi firul si sa o duci mai departe. S-a demonstrat stiintific ca lipsa obstacolelor duce la plictiseala, ca liniaritatea omoara starea alerta. S-a demonstrat stiintific ca traim 16 ore in loc de 24; stiti voi: vibratia Pamantului, centura de fotoni s.a.m.d. Si totusi.

Am la „Events” pe Facebook o invitatie catre o intalnire cu grupul de prieteni pe 21 decembrie 2012. O am de mai bine de un an de zile; invitatorul (se va regasi el, poate, citind aceste randuri), ne-a spus: „Va dau invitatia inca de pe acum, sa nu fiti, vezi-Doamne, ocupati, si sa ratati sfarsitul lumii din cauza vreunui deadline!”

Ah, ce bine c-am ajuns la semafor..Hapciu!

Kindle cu ciorapi in dungi

Se uita in gol, pierdut. Caramizile Tetrisului de pe genunchi se joaca singure, construind turnuri perisabile. Alaturi, o fata inalta cu codite subliniaza febril un curs. Din fusta scurta ies ciorapi cu dungi colorate, urmarindu-i insistent linia zvelta a piciorului. Instalatorul de pe scaunul din fata are un blocaj ocular pe una dintre dungile bleu, in rastimpuri curatandu-si unghiile.
Din castile care tocmai s-au asezat langa mine imi zbiara Alice Cooper: „Hey, Stupid!”; oi fi, uneori..
‘Alo? Da, in metrou, ajung acum. Am terminat da, am reparat, toate chiuvetele merg. Sa imi spuneti daca mai e ceva.’
‘Da, pui, ajung in 10 minute, sunt la Unirii. Off, s-a intrerupt’, spuse fata de alaturi, rotindu-si ochii dupa o privire empatica. O gaseste.
Urca patru liceeni. O doamna grasa se stramba in directia lor. „Da, ba, si profa ne-a zis ca sa scriem..pe dracu’; e cam proasta!’.
‘Hai ca ne vedem pe Skype, nu mai pot sa vorbesc acum!’, zice functionarul la 50 de ani, inchizand afectat telefonul si privind in jur pe furis.
Intelectuala inalta cu ochelari da subtil pagina Kindle-ului cu husa roz. Kant? Buffet? Freud? Osho? Gladwell? Well..
Doamna cea grasa se uita la ceas si suspina. Ultimele resturi de pateu unsuros cu branza dispar tacticos si discret. Liceenii dezbat acum problema colegei celei noi. Instalatorul se pregateste sa coboare, aruncand o ultima privire peste umar dungilor de-acum familiare. Intelectuala coboara la Eroilor, lasand in urma o dara parelnica de Chloe.
De trei saptamani merg cu metroul. Jumatate de ora in loc de doua ore cu masina. „You are not stuck in traffic; you are traffic.” De trei saptamani – oameni, carti, ganduri, idei, vise.  De trei saptamani ma vad pe mine in chipurile si rolurile celorlalti. In stangacii, dexteritati, unghii, dungi, dresuri, meserii, carti, parfumuri, validari, codite, opriri. Urmeaza statia.

Aricii au burtile moi

„Ce-ai mai facut?”, „Buna, ce faci?”, „Ce am de facut astazi?”…

De cate ori ne-am inceput ziua cu „Ce sunt azi?”. De cate ori ne-am intampinat un prieten cu: „Buna, cum esti?”

Faci, existi. Fiintezi prin actiune, esti validat de cei din jurul tau. Si de tine, in consecinta. Planurile de viitor includ lucruri palpabile, bifate pe liste scrise sau nescrise. Dezvoltarea inseamna mai mult, mai bine, mai repede. Cate diplome ai, ce-ai facut cu ele, jobul, salariul, masina, casa, vacantza..mai mare, mai bine, mai sus, mai.

Foamea e o lipsa de hrana emotionala. Acumularea materiala incearca imperfect sa umple golul de sens.

 Dezvoltarea in sensul marimii vizibile este regula. Multul salveaza. Mi-e dor sa aud oameni vorbind despre lucrul migalos la filigranul fiintei lor, la fineturile care nu se vad, la cutele gandului si la nodurile sufletului. Negordiene.

Si aici apare ‘dezvoltarea personala’ – concept larg si generos care inseamna palmasia la tine insuti. Dilema este ca e mai usor sa te recunosti perfectibil social deca sa te admiti neterminat ca om. Ne intoarcem spre interior atunci cand acumularea exterioara nu ne duce nicaieri, sau cand am trecut printr-un crash, o criza care ne-a aratat ca, in pofida blindajelor materiale, suntem la fel de vulnerabili. Aricii au burtile moi, de acord, da? 🙂

De ce e nevoie de crash-ul ala, de fapt? De ce trebuie sa ne loveasca realitatea in frunte inainte sa fim mai iubitori de noi insine? Ceea ce cultivi e ceea ce iubesti. Facebookul e plin de gradini de legume culese toamna, dar cate suflete sunt plivite in timpul asta?

Lista de ‘To do” e gata in fiecare zi si doldora de chestii de facut. Dar lista de „To be”? Care e acel lucru din tine la care ai ales sa lucrezi astazi? La mine suna asa: „Luni, 5 noiembrie. Astazi sunt mai rabdatoare.”

Viata si weekendul

Daca m-ar intreba cineva cum arata o saptamana tipica, n-as sti ce sa raspund. Tipic poate sa insemne:
– ce fac de obicei
– ce ritualuri am
– ce e previzibil in viata mea
– cat de reticenta as fi la nou
– cum mi-as dori, de fapt, sa-mi petrec saptamana.

Daca esti din aceasta ultima categorie, atunci e clar ca intrebarea nu poate decat sa te scoata din sarite si sa iti aminteasca faptul ca toate saptamanile iti sunt la fel, si ca iti propui mereu sa …

1. fii mai eficient la birou
2. nu mai sari peste orele de la sala
3. mananci mai putine dulciuri
4. vezi filmul ala pe care ti l-a recomandat un amic cu gusturi eclectice si fine
5. citesti toate emailurile marcate cu steluta aurie-galbioara in Yahoo, cu tot felul de articole misto
6. lasi laptopul la birou
7. stai mai putin pe Facebook
8. nu te mai ratoiesti la copil
9. te joci
10. termini cartea aia
11. te duci la expozitia care dureaza de trei luni si se incheie duminica asta
12. te plimbi fara tinta prin oras.
13. stai cat mai mult timp afara din casa – ca, nu-i asa, petreci toata saptamana inchis intre patru pereti.

Dar vine weekendul! Lista de ‘ce-as face daca nu m-as duce astazi la birou’ asteapta tremurand de nerabdare pe masa: a venit si randul meu!
Tragi de vineri seara storurile la geam in ideea dulcei razbunari ca ‘maine am sa doooorm!’; a doua zi, te trezesti lenes si iti zici ca non-rutina mai mare decat sa bei cafeaua-n pijama nu s-a inventat, vezi filme pana la pranz, comanzi la catering, caci e prea mult drumul pana la restaurant. Duminica faci un shopping rutinier si banal, bifezi un film la mall, bagi un ochi la factorul X si te gandesti cum ti-ai fasait si acest weekend.

Saptamana nu-i rutina si weekendul nu-i sarbatoare, si daca o s-o tot tinem asa, o sa ne punem viata-ntre paranteze pentru fiecare cinci zile la fiecare doua zile, si-o sa ne miram de ce, dintr-un an intreg, ajungem de traim doar o treime si restul de 260 de zile ne gandim la weekendul salvator, in care traim cu storurile trase.

Puterea e perisabila, ca orice alta forma de existenta. E o fiinta ciudata care se hraneste nu cu vulnerabilitati uitate prin unghere, ci cu iluzia proprie si a celorlalti ca forta exista si isi este suficienta siesi. Dar ceea ce o hraneste o si submineaza.
Forta adormita dialogheaza in miez de noapte – cine spunea ca terapia online nu functioneaza?

– Esti prea desteapta.
– Pt mine asta nu e relevant deloc. Nici ierarhiile nu mai conteaza. Doar ma caut pe mine si sensul meu. Mi-e doar foame de sens si de iubire. Cred ca incep sa uit cum e intimitatea. Restul mi se par kkturi.
– Asta o pot face doar oamenii destepti, parvenitii niciodata.
– …Poate ca da..
– Sa iti mai zic, in contextul asta, ce realizari am mai avut? :)*

Traim prin succese tranzitorii. Ne validam zilnic prin mici admiratii pasagere in oglinda ochilor celorlalti. Ce am facut diferit saptamana asta? Ce ritual am schimbat? De cate ori m-am surprins pe mine, te-am surprins pe tine, am vazut-o pe ea, l-am gasit pe el rasturnand lucrurile, provocand mici cutremure de schimbare in rutina asta sfasietoare?
Iubirea, copiii, zambetul celuilalt fac ca viata sa merite traita. Dar mai e ceva: e thrill-ul in fata zilei de maine, e freamatul la gandul surprizei care ne asteapta la finalul minutului, al orei, al zilei si-al noptii. Iubirea si zambetul si tot vin de la ceilalti, sunt o asteptare perpetua; thrill-ul e din tine, e imaginarea anticipatorie a aventurii unei noi zile, a primei zile din restul vietii. Si nu e un rest. E inca un miez, de fapt. 

Puterea e nevoia de control. Pun piciorul pe grumazul lucrurilor care imi scapa din mana. Dar o sa te bata pantoful si ai sa-ti salti calcaiul numai putin, si atunci toate lucrurile tinute acolo cu indaratnicie te vor plesni in fata.

Puterea afara e slabiciune inlauntru. Nu invidiati panterele! Priviti pisicile cand dorm, predate vulnerabilitatii! Ele au nevoie sa doarma 20 de ore pe zi simtind caldura sigurantei pentru a putea vana mai apoi.

*Randurile de mai sus au fost citate cu acordul clientului.