Disclaimer: Nu, nu e un articol didactic, și nici măcar wikipedic.
Să ne trezim, dară! – sau așa ar suna, în transcriere fonetică, termenul pe care îl așteptăm diseară, căci termenul de „Revelion” vine din franceză („Réveillon”) şi înseamnă „veghe” sau „ospăţ la miezul nopţii”. De aici, tradiţia de a avea o masă bogată şi de a nu dormi în noaptea asta.
În multe surse, chiar și legătura Crăciunului cu creștinismul este pusă sub semnul întrebării. Revelionul, însă, este o sărbătoare pur păgână, pre-creștină.
La romani, sărbătoarea Revelionului semnifica închinare la zeul Ianus. Janus, sărbătorit de romani pe 1 ianuarie, este zeul roman al începuturilor și sfârșiturilor, al alegerilor, al trecerii, al porților. el este bifron („cu două capete”) și reprezentat cu o față spre trecut și cu alta spre viitor.
Ovidiu scrie despre el:
” Zeule cu două chipuri, de la tine pornește anul a se scurge fără zgomot; tu care, fără să întorci capul, vezi ceea ce nimeni altcineva nu poate zări…”
Ce legătură au toate astea cu noi? Întrebați-vă, mai bine:
…câte revelioane ați sărbătorit până acum?
…câte planuri au început cu „De la 1 ianuarie, am să….”?
…câte vise legate de noi începuturi ați zămislit în noaptea asta?
…câți oameni au gândit la fel ca noi toți legat de începutul anului?
…câte zile de luni am asimilat cu toții unui nou început?
Jung spune că oricând se descoperă un fenomen caracteristic pentru majoritatea comunităților umane, indiferent de rasă, cultură și epocă istorică, atunci acesta este o expresie a unui arhetip al inconștientului colectiv.
Trecerea timpului, un nou început, speranțe („la anul va fi mai bine”) sunt semne ale faptului că suntem umani, teleologici, optimiști. Viața nu are un sens în căutarea căruia să pornim, sensul este ceea ce construim singuri, cu fiecare pas pe care îl facem și cu fiecare an care trece.
„În cele din urmă, viața fiecărui individ este în același timp viața eternă a speciei.” (Jung)
Postul ăsta ar putea fi pe placul unui adept new age. Sau al corporatistului în căutarea sensului personal pierdut. Sau nu, poate îi va aliena pe amândoi…sau înfrăţi pe amândoi.
Gata cu disclaimerul. Ce vreau sa spun astăzi e mai puţin polarizant decât pare la prima vedere.
Unii cred cu tărie în existenţa a şapte corpuri. Corpul fizic este cel mai aproape, cel mai familiar şi pe care îl simţim cel mai bine, şi nici nu-i de mirare. Pe măsură ce ne îndepărtăm de el, intrăm într-o zonă din ce ce mai rarefiată, mai greu de evaluat. Şi pentru că „out of sight, out of mind”, adică ce nu vedem nu există, de cele mai multe ori nu reuşim nici să le percepem, şi cu atât mai puţin să le înţelegem.
Aceiaşi oameni spun că, atunci când ne îmbolnăvim, când ajungem să simţim boala în corpul fizic, ea a trecut deja prin celelalte șase corpuri și că, dacă am fi fost mai bine instruiți, adică mai bine conectați la stările noastre altele decât fizice, am fi simțit, am fi fost alertați și am fi acționat măcar cu un nivel mai devreme. Cum puteam să facem asta?
Meditând, făcând yoga, mergând prin parc, stând în liniște, închizând ecranele perpetuu deschise din viața noastră, visând cu ochii închiși sau deschiși, scriind în jurnal, pictând, făcând sport, colorând mandale, jucându-ne cu (sau ca…) nişte copii…într-un cuvânt, antrenându-ne emisfera dreaptă.
Ce facem noi, de fapt? Ajungem acasă praf de oboseală, de atâta atrenament al emisferei stângi (creierul gânditor, logic, raţional – cortexul prefrontal). Din creier iese fum la sfârșitul zilei, însă, paradoxal, corpul e cel mai obosit, pe când creierul e la nivel maxim de excitare, de la atâta activare perpetuă. Și corpul cade primul.
La ce semnale nu am fost atenți? Care dintre „corpuri” este afectat și cum ne-am deconectat de el?
Și nu cumva există și altfel de corpuri, valori și nevoi care ne sunt atacate de stilul de viață pe care îl ducem? Nu cumva am putea aloca şi alte semnificaţii acestor corpuri cu denumiri exotice şi oriental-îndepărate?
Athma – Care e rostul meu aici? Ce din ce fac eu toată ziua mă ajută să mă împlinesc ca om?
Buddhi – Cine sunt eu?
Causal– Ce mă îmbogățește, ce mă înveselește, ce îmi dă sens?
Mental – Ce mă însuflețește, ce mă pasionează?
Astral– Cum arată dublul, alter ego-ul meu, ce mă completează?
Am putea sta să numărăm toate lucrurile care ne afectează măcar una dintre toate șubele astea care ne învelesc corpul fizic și care, cel puțin ca intenție originară, sunt făcute să ne păzească. Ce din ce fac într-o zi mă protejează și ce mă zdrențuiește sufletește sau mental? De ce mă tot îmbolnăvesc?
Ne urăm mecanic „Sănătate!” unii altora, gândindu-ne doar la corp. El e ultimul bastion. E ca și cum ni s-ar inunda casa și, fericiți, am striga că am scăpat de la înec, cocoțați pe o mobilă și contemplând apa de jumătate de metru din casă. E ca și cum am fi o Babă Dochie în chiloți, tremurând în frigul de martie, cu cojoacele aruncate în jurul nostru. E ca și cum ne-am fi înstrăinat iremediabil de noi înșine, lepădându-ne de tot ceea ce suntem ca oameni ne-materiali. Am devenit cu toţii nişte pui de Arghezi care, dacă nu pipăim şi urlăm „ESTE!”, nu mai credem că putem exista şi atfel.
Mă uit la ceas pe furiș. Clientul se întrerupe, privindu-și și el ceasul. Nu mai știe unde a ramas. Oftează. Începe altă idee.
Timpul în cabinet se scurge altfel. Pentru unii, incredibil de greu, pentru că se lucrează cu sufletul lor, și uneori doare. Pentru alții, prea repede la câte sunt de spus, de împărtășit, de scos la iveală, de scăpat de bagaje emoționale cărate prea îndelung.
Dar pentru terapeut cum trece timpul? Terapeutul trăiește, în paralel, în aici-și-acum, împreună cu clientul său, și în același timp în mintea sa proprie, printre scheme, teorii, exemple, situații de viață similare.
Cum e să te uiți la ceas atunci când cineva plânge? Dar când altcineva îți spune cât de fericit a fost pentru ca acum câteva zile, pentru prima oară…? Am avut momente în care m-am uitat la ceas cu rușine, cu teamă, cu speranță că mai sunt câteva minute, cu fereală.
E crud. Dar atunci cum faci, atunci când știi că fiecare client are dreptul la cele 50 de minute standard și că, la nici zece minute după aceea, va veni altcineva care are dreptul la același timp? Timpul in terapie înseamnă viața oamenilor așezată în palma ta; aceeași palmă pe a cărei încheietură odihnește ticăitorul care te apropie de finalul întâlnirii.
De câteva luni bune, mi-am luat o clepsidră. E lucrată manual și are 50 de minute…sau 51, 52, căci maestrul meu sticlar din Ardeal nu a știut potrivi firele de nisip așa de bine încât să facă dintr-o clepsidră un ceas elvețian. Și nici nu și-a propus.
De câteva luni, alături de clienții mei, învăț ce înseamnă să te uiți la timp, să-l privești în față, timp de aproape o oră, și să îți potrivești povestea după ritmul lui. Respirațiile. Lacrimile. Bucuria. Ușurătatea. Tristețea. Dilemele.
Oamenii o privesc la început neincrezători: Chiar are 50 de minute? Oare îmi va fura sau îmi va da timp? De ce era nevoie de asta? Ah, ce drăguț! Apreciez că nu ne mai uităm la ceas.
Din când în când, clienții se uită pe furiș la ea, cam cum mă uitam eu la ceas înainte să o am. Acum nu mă mai uit. Acum știu că fiecare om își măsoară viața în grăunțe de nisip. Oare nu cumva, captivate de poveste, firele de nisip se vor opri să asculte?
S-a oprit clepsidra…cred că ar trebui să ne oprim și noi, îmi spune, ridicându-se. E timpul…
Dacă cineva v-ar întinde o farfurie cu cei doi biscuiți de mai jos, pe care l-ați alege? Nu citiți mai departe până nu vă mormăiți în barbă răspunsul, vă rog.
Dacă sunteți ca 66% dintre participanții unui studiu realizat de Adam Ferrier, îl veți alege pe cel din stânga. presupunem că ambii biscuiți sunt la fel de buni, mulți dintre noi îl vom alege pe cel neperfect, uman, care arată handmade, real, necosmetizat.
În termeni serioși, se numește Pratfall Effect, adică tendința de a considera o persoană mai atractivă sau mai puțin atractivă atunci când face o greșeală, în funcție de competența percepută a acestuia sau de abilitatea lui / ei de a performa bine într-un domeniu sau altul. Un individ considerat competent va fi plăcut, în medie, mai mult după ce a comis o gafă, și mai displăcut în caz contrar.
Conceptul îi aparține lui Eliot Aronson, care l-a aruncat pe piață în anii ’70 și l-a ilustrat într-un mod foarte simplu: a arătat unor studenți un film în care un candidat răspunde la o serie de întrebări. Studenții au fost împărțiți în două grupe: primei grupe i-a fost arătată doar succesiunea de întrebări şi răspunsuri, celeilalte, în plus, i-a fost arătată şi o secvenţă în care candidatul îşi varsă cafeaua în poală. Aproape în unanimitate, studenţii din grupul al doilea l-au plăcut pe candidat mai mult decât studenţii din primul grup.
Exemplele sunt multe şi pot continua. De exemplu, Jo Sylvester, psiholog la Universitatea din Wales, a observat faptul că acei candidați care au admis că au făcut și greșeli la joburile anterioare au fost considerați mai plăcuți și mai credibili.
Ok, și ce să fac eu cu asta?, veți întreba, poate. Iată un mic îndreptar posibil:
Să nu mai spunem la interviuri, când suntem rugați să menționăm un defect propriu, că suntem perfecționiști sau încăpățânați.
Să nu ne mai facem cocuri cu bucle perfect aliniate și lipte cu fixativ la nunți.
Să renunțăm la unghiile perfecte care nu se sterg niciodată.
Să nu ne asortăm compulsiv geanta și pantofii.
Să nu cerem de la ceilalți ceea ce nu putem oferi noi înșine.
Să ne dăm seama că putem fi iubiți (mai mult chiar!) dacă nu ne mai cosmetizăm slăbiciunile.
Să nu mai facem poze perfect spontane dar îndelung regizate.
Să nu mai fim atât de preocupați de imaginea noastră în ochii celorlalți. Ei, la rândul lor, nu au timp să ne observe, pentru că sunt foarte atenți la propria lor imagine în ochii nostri.
Tu ce prăjitură ai ales, pe cea din dreapta sau pe cea din stânga?
Umbla pe net de putin timp un articol al domnului Plesu despre ce inseamna sa fii sau sa nu fii cool. Intre noi fie vorba, e un criteriu usor futil, dar in fine. Evident, nu putea scapa misto-ul etern la adresa corporatistilor: ‘Dar să trecem şi la lucruri mai serioase. Din punctul meu de vedere, un risc major de dereglare cool este generalizarea stilului corporatist. Corporaţia mi se pare versiunea capitalistă a „gospodăriilor agricole colective“ de pe vremuri. O versiune îmbunătăţită, desigur, înnobilată, adaptată la economia de piaţă, dar condamnată şi ea, în alt plan, la standardizare: există deja o „alură“ corporatistă, un limbaj coroporatist, o disciplină corporatistă, un discurs corporatist. Aflu că există şi dansuri „de echipă“ pentru petreceri corporatiste, după cum există o concepţie unanim acceptată despre timpul liber „de calitate“, dar şi educativ (team building, mingling), despre instrucţia profesională (training), despre carieră (= reţete de succes → promovare → câştig → concediu în Dubai). Toate bune şi frumoase, dacă lucrurile n-ar risca să ducă la atenuarea tristă a persoanei, a imaginaţiei, a reflecţiei solitare, a chipului propriu. Trăim în colectiv, muncim în colectiv, ne distrăm în colectiv, idolatrizăm „echipa“, „comunicarea“, „socializarea“, comportamentul „inter- şi pro-activ“. Am scăpat de ideologia „maselor“ care „contează, în istorie, mai mult decât personalităţile“ şi am dat peste „figurile impuse“ ale solidarităţii de firmă, ale fericirii „obşteşti“, ale „gândirii pozitive“. Totul e (aproape) rezolvat! Şi totul e cool, foarte cool!’
Probabil tot unul dintre pacatele oamenilor cu badge-ul la gat (ah, asta nu mai e cool, se tine la buzunar) este ‘out of office-ul’, adica mesajul standard in care iti fericesti colegii sa iti tina locul cat timp tu te lafai. Musai vara, desigur. ‘Dear…, during […] I shall be out of the office. Please address your message to so & so. Thank you. Good bye.’
Rezultatul? Cel putin 500 de emailuri te asteapta la sosire, asta fara sa pui la socoteala newsletterele de business la care esti abonat si nici tona de mesaje la care esti copiat si in care se spune ‘Multumesc.’; reply: ‘Cu placere. O zi buna.’ Reply: ‘Si tie.’ Ati inteles ideea. Macar 800 de scrisori, indiferent de nivelul ierarhic al corporatistului.
Iata ca a sosit timpul sa plec. O cantitate decenta de timp (doua saptamani) in care mi-e groaza de cele doua alternative total ne-sexy: sa nu ma conectez la email deloc inseamna sa petrec inca doua saptamani la intoarcere ca sa ajung la zi, in timp ce noile mesaje continua sa vina. Daca stau cu ochii in email ca sa tin pasul, ce vacanta mai e aia? In plus, baietii mei – unul mare, unul mic – ma vor arunca in bratele domnului Plesu fara preaviz (corporatistii, ei, cei fara de care lumea nu se invarte).
Rezultatul? Un experiment pe care clientii si colegii mei din lumea asta mare sper sa il inteleaga asa cum l-am gandit: eficient, rational, rezonabil, uman, realist. Imi doresc sa ajungem sa intelegem ca o minte productiva e o minte odihnita, ca multi-taskingul e o porcarie inimaginabila si iluzia eficientei de plaja este doar in capul nostru.
PS. Si nu, domnule Plesu, nu plec in Dubai.
______________________________________________
Multumesc pentru mesaj!
Sunt in vacanta intre 14-28 august. Voi fi conectata foarte putin la email in aceasta perioada si, in plus, ma astept ca accesul internet la destinatie sa nu fie foarte bun.
Daca solicitarea dvs. este urgenta si trebuie solutionata inainte de 28/08, va rog sa le contactati pe [so & so] si [so & so].
Daca doriti ca eu sa vad mesajul, va rog sa il retrimiteti dupa 28/08. Asa cum stiti din proprie experienta, dupa concediu dureaza mai mult sa faci arheologia inboxului decat sa raspunzi cu promptitudine solicitarilor primite.
Multumesc,
Alina Stepan
Managing Director, Ipsos South-East Europe
Dintotdeauna ne-am fãlit cu diferențele dintre noi și ei. Cum, care noi? Noi, femeile și ei, bărbații. Noi avem atenție distributivă, ei se concentrează doar pe un singur lucru. Noi găsim șosetele în dulap, ei găsesc strada potrivită. Noi facem 100 de meserii, ei doar una și nu mai au timp de nimic.
Cand am simtit ca rămanem fără argumente, am chemat psihologia în ajutor. Artileria grea, adică – neuropsihologia. Corpus callosum, care unește cele două emisfere ale creierului, se pare că este mai gros la femei, ceea le permite celor două emisfere să colaboreze mai îndeaproape. De aici, așa-zisa pricepere mai mare la multi-tasking la femei, comparativ cu barbatii.
Desigur că bărbații sunt mai prezenți în academii și în politică, iar femeile mai mult la cratiță. Asta ca medie statistică, o spun repede, să nu mă linșeze intelectualele acestei țări. Si atunci de ce e dovedit ca barbatii sunt cei mai buni bucătari, iar atunci cand intră în politică, femeile se dovedesc cel puțin la fel de capabile precum partenerii lor?
E firesc să fim diferiți. Feministele deceniilor trecute între timp s-au potolit și acum militează, mai rațional, pentru normalitate în viața femeilor asuprite din lumile defavorizate. Deși, cel puțin dupa Brigid Schulte, există discrepanțe majore între bărbați și femei în societățile considerate foarte avansate din punct de vedere economic în ce privește timpul liber, zilele de concediu și implicarea in creșterea copiilor. Câteva fraze din cartea lui Brigid, pe care o recomand cu caldură (și cartea, și pagina ei de Facebook și contul de Twitter).
‘Cheia unei vieți bune este să ai timp de cele trei arene: muncă, iubire, joc.’
‘Fără o clasă socială care are timp liber, lumea nu ar fi ieșit niciodată din barbarie.’
‘Creierul bărbatului produce cu 52% mai multă serotonină decât creierul femeii.’ (deficitul de serotonină este asociat stărilor de anxietate și depresie – nota mea).
‘Munca a devenit centrală în viețile noastre; ea a ajuns să răspundă la întrebări precum Cine ești? sau Cum îți găsești sensul si scopul în viață?. Timpul liber a fost trivializat, pare ceva ce apreciază numai cei care vor timp pentru bârfă și shopping.’ Istoric vorbind, e normal să fim diferiți. E normal ca bărbatul să nu își găsească șosetele în dulap și femeia să citească harta invers. Demult, când eram barbari (acum nu mai suntem…), femeia păzea peștera și își proteja copiii, iar bărbatul pleca la vânătoare. Asta o spun etologii, științific. Fiecare dintre ei veghea o jumătate din supraviețuirea familiei. Nu putem fi la fel. Nu ne dorim să fim la fel. Dar din când în când, să ne amintim însă că am lăsat demult în spate peșterile și că acum modul în care femeile și bărbații își îndeplinesc rolurile vine, în mare parte, din așteptările sociale ale culturii în care trăim. Cum ar spune Brigid, ‘There is no brain wiring that says: ‘Don’t do the dishes!’. Vă las acum cu Brigid, să vă mai spună câte ceva preţ de 4 minute şi ceva. Vă grăbiţi?
– Ah, ce bine ca am cinci minute! Ia sa vad ce s-a mai intamplat pe Facebook!
– Uh, am scapat mai devreme! Sa ma intind repede si apoi ma apuc de treaba!
– Nu mi-am imaginat ca o sa-mi ramana timp sa beau repede o cafea!
Ihim. Zilnic o comitem asa. Zambim vinovat pe sub mustata ca am reusit sa pacalim timpul. Neah. El ne-a pacalit pe noi.
Sunt prea multe interjectii pana acum? E intentionat. Si este pentru ca a folosi interjectii in loc de cuvinte seamana cu a ne pacali cu pauze chinuite, scurte si furate in loc de a gasi spatiu in programul zilnic pentru ceea ce e de drept al nostru.
Sfanta Pauza, caci despre ea e vorba, nu e ceva ce se fura. Nu e un loc rusinos in care te furisezi sa nu te vada lumea. E un spatiu castigat in ordinea fireasca a zilei. Planific-o! Haide, raspunde-mi iritat: „Cum sa planific ceea ce e de drept al meu? Planific destul to-do list-uri si aplic matricea lui Covey, dansand mai mult sau mai putin stangaci printre importante si urgente. De ce as mai planifica si ceea ce ramane, atat de putinul timp care ramane?”
Pentru ca, neplanificat, nu iti va mai ramane deloc. Pentru ca urgentele neimportante invadeza tot spatiul, ca o miere insidioasa si deloc dulce care sfarseste prin a te paraliza cu totul in panza ei cleioasa.
Cinci lucruri:
1. pune ceea ce iti place sa faci in calendar, alaturi de lucrurile importante.
2. fugi de iluzia ca 15 minute furate ‘fara program’ iti pot oferi ceva valoros. Nu o sa te simti decat si mai haituit.
3. imparte ceea ce iti place sa faci pe parcursul unei saptamani. A face in fiecare zi, pe langa jobul zilnic, si jogging, si o lectie de spaniola, si 30 de pagini din cartea preferata te vor lasa epuizat la finalul zilei, fara o satisfactie reala.
4. chiar daca poti castiga, rational si pe hartie, 20 de minute daca sari peste pranz, in fapt pierzi 20 de minute in care sistemul tau 1 (da, acela responsabil de fight-flight-freeze si de reactii emotionale, spontane) ar fi putut sa preia temporar comanda de la sistemul 2, rational, calculat, dar total epuizat.
5. s-a dovedit stiintific (pot sa vin si cu bibliografie) ca pauzele gandite si cu cap luate reusesc sa ne faca sa ne intoarcem cu idei si mai energizati la treaba careia pana atunci nu reuseam sa-i dam de cap.
Pauza nu e un tricou murdar pe care sa-l ascunzi in cosul cu rufe. E o lenjerie de lux de purtata cu mandrie. Pe dedesubt, desigur :). Dar zambetul tau cand stii ce porti? Priceless.
Poate mai inchegat si mai solid decat triunghiul conjugal e triunghiul format din trei roluri pe care cu totii, poate, le-am jucat pe rand in viata noastra. Un triunghi echilateral dar departe de a fi echidistant, care promite senzatii de zeci de ori mai tari decat orice confrate de-al lui, indiferent de forma si culoare.
V-ati indragostit de teorema lui Pitagora? De regula laturii opuse unghiului de 30 de grade? Ntzzz! Triunghiul filmului politist care se intampla zilnic in vietile fiecaruia dintre noi e infinit mai complex si scapa oricaror leme.
Gandit de Karpman in 1968, cele trei roluri sunt distribuite pe principiul ‘cine se aseamana se aduna’. Astfel, Victima nu e chiar atat de neajutorata pe cat pare, Salvatorul nu ajuta cu adevarat, iat Calaul nu prea are un motiv reala de a sari pe Victima. Fiecare, de fapt, ii ofera celuilalt ceea ce are nevoie. In acelasi timp insa, sau poate in primul rand, isi ofera lui insusi ce ii lipseste.
De curand, am vazut o noua reeditare a jocului, in care Victima, strigand dupa ajutor si neprimindu-l, a facut cel mai natural lucru cu putinta – in economia bolnava a acestui schimb, desigur – si anume a incercat sa il convinga pe Salvatorul care nu a vrut sa se lase atras in joc ca, de fapt, daca nu intervine, e si el la randul lui o Victima potentiala a aceluiasi Calau. Un joc magistral jucat, doar ca fara succes caci, o data ce recunosti scenariul, poti sa refuzi rolul in care esti distribuit.
Colegul care se vaita zilnic ca il dor picioarele, incat ajunge Calaul departamentului? Sotia care te salveaza impotriva vointei tale de la prea multa munca pe care o depui? Enervantul care isi cauta pedeapsa chinuind pe altii? Jucam rolul care ne indeplineste o nevoie adanca, emotionala, irezistibila. Victima are nevoie de atentie, fie chiar si negativa. Calaul – de o razbunare impotriva propriei umiliri. Salvatorul cauta iubirea, recompensa, recunoasterea. Unul fara altul nu exista. Si ii vezi, tarandu-se unul de altul, legati cu lanturi nevazute, chinuindu-se si salvandu-se reciproc si continuand sa isi valideze unul altuia existenta prin rolul pe care il joaca. Si e firesc, aproape eliberator sa ne intrebam:
Cine esti tu, atunci cand nu te plangi?
Ce insemni, atunci cand nu nu chinui pe cineva?
Cine mai esti cand ai scos haina de pompier de serviciu?
Tpti astia trei sunt tare tristi si previzibili. Dar fara sa isi joace piesa, nu ar mai fi nimic.
Acum câteva săptămâni, Durex a făcut public un studiu realizat de o echipă de cercetători de la Durham University, coordonată de Dr. Mark McCormack. Titlul? Care (mai) e rolul tehnologiei smartphone în relaţiile noastre erotice şi sentimentale.
30 de cupluri din UK au fost intervievate în februarie 2015 cu privire la beneficiile şi dezavantajele tehnologiei în cuplu: este pozitiv faptul că ne putem suna şi da un sms scurt în timpul zilei, ca să ne reamintim că ne iubim şi să stabilim detaliile pentru cina romantică de sâmbătă seara. Nu mai e aşa de sexy că ne cărăm cu telefoanele în pat, sau stăm unul în faţa celuilalt la restaurant în aceeaşi sâmbătă romantică, conectaţi cu cei cinci sute de prieteni (Gunther Grass tocmai ce zicea că, dacă ai 500 de prieteni, nu prea ai niciunul..) mai degrabă decât cu iubirea vieţii noastre.
Pozitive
Pentru unii, smartphone-ul a reprezentat însăşi fundaţia relaţiei, mai ales la început, când sutele de sms-uri pe zi au ajutat la clădirea şi menţinerea magiei în momentele dintre întâlniri. Majoritatea participanţilor a spus că, pe măsură ce relaţia avansa şi se maturiza, telefoanele erau utilizate din ce în ce mai puţin. „Îi trimit câte un mesaj de câteva ori pe zi, ca să văd dacă e bine şi să ştie că mă gândesc la ea”, spune un tip de 22 de ani.
Aparent, telefoanele mobile sunt o sursă inepuizabilă de subiecte de conversaţie, căci „cât de mult poţi să vorbeşti despre viaţa ta şi despre ce faci zi de zi?” se întreba, naiv, acelaşi tip.
În ce mod încurcă tehnologia viaţa sexuală a cuplurilor?, s-a întrebat, îngrijorat, Durex, comandând și sposorizând acest studiu. Well..nu prea o încurcă, arată studiul, dacă privim jumătatea plină a paharului. Și, de fapt, în multe situații o ajută: poze și filmulețe ca preambul al unei relații încă neavansate, inspirație de pe YouTube, aluzii, încercări timide, puse la adăpostul unui refuz face-to-face. Cuplurile mai tinere merg un pas și mai departe: tehnologia le oferă oportunități pentru experimentarea sexului virtual atunci când sunt departe unul de celălalt sau pentru a-și îmbunătăți tehnica, filmându-se.
Negative
Cam atât cu părțile pozitive. O participantă a spus că telefonul mobil al partenerului este o „ea” care stă mereu între ei, Un altul – că smartphone-urile fac ca lumea tentațiilor și posibilitatea de a înșela cresc exponențial atunci când ai lumea și toate femeile / toți bărbații – la picioare. Apoi, aplicațiile – mii și mii, gratuite și pe bani, pentru lucruri de care nici nu știai că ai nevoie și fără de care erai, probabil, la fel de fericit. „O ţin pe prietena mea în braţe şi în acelaşi timp mă joc pe telefon.”; „Stăm amândoi în pat şi fiecare e cu nasul în telefonul propriu”.
Durex are totuşi de ce se îngrijora: de multe ori, momentele în care cuplurile fac dragoste sunt fie amânate, fie întârziate, fie anulate de tot. Partenerii nu mai observă semnalele erotice ale celuilalt, sunt prea atraşi de jocuri şi notificări, uneori îşi ascund oboseala, teama de rutină sau plictisul în spatele micului ecran (nu, asta nu mai e sintagma pentru televizor!) sau, atunci când se duc în pat, s-a făcut atât de târziu, încât…„Îl fac să aştepte până am terminat cu update-urile, dar tot mă culc cu el după aceea.”
Strategii
O grămadă, cele mai multe nu suficient de puternice: telefonul interzis în dormitor, dezinstalarea unor aplicaţii, un NU hotărât telefonului la masă sau la întâlnirile cu prietenii. „O dată, i-am trimis prietenei mele un sms cu textul: „Hei, sunt aici!”. Eram amândoi la restaurant şi ea era pe Facebook, ca şi cum eu n-aş fi fost acolo.”
Soluţia? Să renunţăm la ele? Nu. Să ne lăsăm cotropiţi de ele? Nu. Să le mai închidem din când în când, şi să ne luptăm cu ideea că se schimbă lumea în cele două ore când reînvăţăm să trăim analog. Era nevoie de studiul ăsta ca să aflăm lucruri pe care le trăim deja? Probabil că nu. Dar dacă ar fi aibă un merit, este că ne atrage atenţia asupra unui lucru care e atât de sub nasul nostru, încât nu îl mai vedem: ne trece viaţa, fraţilor, cu nasul în butoane, si vânzările de prezervative scad, şi am pierdut demult iluzia controlului. Turn off to turn on for a while, shall we, dear digital natives?
Not long ago, I was saying that by the end of the year I will respond to the most frequent three questions I hear in my therapy office. About the first one („Why am I the one who has to change?”) I wrote quite recently.
Today we move on to the next one. Talking about one’s feelings – and how can it help?
I meet a lot of people saying: I do not need to talk to a therapist. I can as well confess to a friend, s/he can give me good advice, and, moreover, I do not have to pay him/her for listening to me. What’s more, it’s easier for me to talk to a person I know. Is this correct? Yes and no.
It’s true that any close person can be a valuable resource in the therapeutic process. You meet your therapist one hour per week, whilst a close friend will accompany you for a longer period of time. I always encourage my clients* to discuss with their close ones some of the things we talk about in my office, if they consider it useful. In this way, they can benefit of an enlarged support in their effort of change.
However, this is not enough. What is the benefit to discuss with a therapist? What is the purpose of a weekly 50 minutes meeting to ask for a paid qualified support? What’s the use of talking?
Below are five of the benefits:
Talking orders one’s mind. Thinking is like a playful child, always restless, always inconsistent. Similar to writing, talking forces the thought to become more disciplined, to get shape, to be firmly contoured. And, more importantly, to have a logic that lets all imperfections and all wounds be seen, as without this lucid look no healing is ever possible.
Talking gets information from all the hide & seek places. I have witnessed many times small revelations such as: “Wait, it’s only now that, by saying this to you, I realize that actually…” and “It’s strange, I have never thought about this before!” Talking has the merit of making us more aware about our thoughts.
The therapist is trained to identify dysfunctional thinking and reaction patterns. The therapist is not any kind of listener. Unlike a close friend, the therapist has ‘secret little boxes’, obtained throughout the long training years, in which life stories, frustrations, and failures lay carefully and exhibit their ties: weak, vulnerable, solid, dishonest, authentic…
The therapist does not provide advice. S/he is a ‘benevolent mirror’ reflecting back, in a more distilled way, what she has captured from the client. Friends, colleagues or relatives give advices; they are sometimes experts on how we should be living our lives. Therapists refrain themselves from doing this. Who am I to take the arrogance to tell you how you should be living your life? The psychotherapist is like a trainer for an athlete: he can give him the water and the towel and will encourage him constantly, but he will never perform in his place. Some clients feel disappointed about it: what, I come here and you do not tell me what to do? What kind of a therapist are you? I am a therapist that trusts you to find the solution in yourself, with my help. I am a therapist that respects you enough as not to dictate how you should live your life.
The therapist is bound by oath (similar to the Hippocrates’ oath for medical services) to keep full confidentiality on the things disclosed in her office. She provides full confidentiality for the souls that open up in her palm, hoping to heal themselves.
_________________________
*I will refer to the client-patient difference in another post.
Note. I do not think there is a picture that can better illustrate this post than Mind Essence’s own logo. It has been created in Brasil by a talented artist, Jonas Mateus and skillfully edited by Mihai Vasilescu (enhance-solutions.ro). The logo says: we are empathic, me and my client, we look the same direction and work together to solve the issues. However, we will always be different from each other and that is a good thing because, when therapy ends, the client continues his life journey. It is a good thing because the therapist cannot live all the existences of the people that share their lives with him.
Alina Stepan 