Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Junk Box

iulie 21, 2014

Azi nu a fost ziua serviciului, si nici a cabinetului. Si nici macar a cumparaturilor. Azi a fost ziua cutiei. O cutie banala de hartie de copiator economica, usor mov pe alocuri, fara nimic special in ea, in afara destinatiei pentru care am cules-o astazi din raftul cu rechizite.

Ãsta e un post lejer, de vara. Fara Greuceanu, fara Hercule. Si fara anestezie.
Dar cu mult adevar, de mult prea multe ori uitat.

De ceva timp, nutresc o dorinta ascunsa: de a putea sa stiu tot continutul unui sertar fara sa inot printre lucrurile din el. Sa nu mai fie nevoie sa imi amintesc de lucrurile din sifonier doar daca dau un teanc frumos impaturit la o parte. Sa-mi amintesc ce carte voiam sa citesc fara sa-mi intorc capul pe umar si sa mijesc ochii, ‘lingand’ la cotoare. Sa pot sa-mi aleg o bijuterie fara sa sortez, pe jumatate adormita, dimineata, printre ‘ah, pe asta de cand o am!’, inainte sa trec la ceva mai serios de purtat.

Si pentru toate astea, pentru izbavirea pe care o promite, exista EA, Cutia. De hartie economica, cu putin mov….

E locul unde-si pot gasi culcus, la adapost de trecut, dar si de viitor, martisoare vechi, felicitari stangace, ascutitori in forma de talpa de bebelus, tocuri de ochelari, carduri de fidelitate expirate pe care am facut o singura cumparatura (ironica aventura infidela), gablonturi de-o vara, brelocuri grele si colorate, o scoica, o harta de la Westminster Abbey, vazuta in graba si pe jumatate, cu promisiunea revenirii, monede mici de prin te miri unde, pixuri, foi cu ganduri risipite (de trecut odata intr-un caiet), carioci, hartie colorata de scris, semne de carte fara mesaj, calendare moarte, vederi intepenite, gume de sters…

E locul unde pot sa arunc fara sa pierd de tot. E locul unde trecutul prinde forma si masa; caci de cate ori nu am pus la locul lui un obiect care imi devenise inutil numai pentru ca mi-era tarseala sa-l arunc pe el singur, urgisitul?
E locul in care, ridicand capacul mov, pot sa arunc o ocheada in trecut fara sa-mi incurce prezentul. E locul unde nu ma simt vinovata sa zambesc unei bratari ieftine de margele, caci nu e asezata langa nimic mai valoros. Cutia asta – capsula de toate cate au fost si-acum sunt de prisos. Cutia-purgatoriu, in care se odihneste amintirea inainte sa mearga mai departe. Cutia-pauza, cutia-ragaz.

E un post lejer, de vara. Fara Greuceanu, fara Hercule. Fara munca grea a drumului fara intoarcere a cosului de gunoi. Intre sertar si pubela, o cutie de carton cu capacul mov in care, din cand in cand, se mai lasa aruncat si cate un sentiment uzat, cate un suspin, cate un zambet de prisos, cate o vina. Un Junk Box ca un Juke Box. O melodie desueta.

N-are viata lunga, ii acord maxim 100 de zile pana cand, gematoare sub capacul neputincios, isi va croi drum afara din prezent.

Categorie:

introspectie, Literare

Lasă un comentariu

Tagged with:

feisbucul şi contagiunea emoţională

iunie 30, 2014

Nu mai stiu cine zicea cum că, dacă nu ar exista facebook, oamenii ar alerga pe stradă fluturându-şi pozele şi întrebându-se unul pe altul: îţi place? îţi place?, şi apoi ar face o bifă pe spatele pozei, în adunare de like-uri.
De ce a prins facebook-ul? Toată harta motivaţiilor umane este aici: extraversie, emoţie, show-off, nevoia de acceptare, linsul rănilor în public, cu toţii trecem prin toate stările alături de prietenii noştri virtuali.

In articolul de anul trecut, relatam în detaliu studiul realizat pe facebook cu ajutorul a 75,000 de voluntari, în care cercetatorii au analizat 700 de milioane de cuvinte, fraze si subiecte colectate din statusurile si mesajele voluntarilor si au descoperit variatii importante in limbaj in functie de personalitate, sex si varsta.
Acum, se pare că spiritele s-au cam încins: presa internaţională fierbe „în mămăligă” cu privire la recentul studiu al cercetătorilor de la Cornell University şi University of Carolina. Studiul, realizat pe baza a 689,003 persoane, demonstrează că stările sufleteşti sunt transferabile între oameni prin contagiune emoţională, în urma căreia oamenii trăiesc aceleaşi emoţii fără să îşi dea seama. Autorii aduc argumente experimentale în sprijinul ideii conform căreia contagiunea emoţională apare chiar şi în lipsa unei interacţiuni directe între oameni (este suficientă expunerea la emoţia exprimată de un prieten), în absenţa completă a comunicării nonverbale. Ce ar mai putea exista – ne întrebăm filosofic – dincolo de neuronii-oglindă ai lui Ramachandran?
Şi ce ar mai putea exista după clipuleţul ăsta apărut pe vimeo în care, dacă îndrăzneşti să-ţi exprimi emoţiile negative pe facebook, reţeaua te rejectează?

Scandalul media nu a apărut însă PENTRU CĂ s-a făcut studiul, ci PENTRU CUM s-a făcut el, şi anume fără cunoştinţa şi consimţământul participanţilor. Astfel, cercetătorii au redus tonalitatea emoţională a posturilor de pe „peretele central” (newsfeed, accueil, acasă…sau cine în ce limbă mai are setat) şi au măsurat apoi tonalitatea emoţională a posturilor celor care au văzut postările astfel modificate. Astfel, jumatate dintre subiecţi au văzut 90% posturi negative (posturile pozitive ale prietenilor lor fuseseră ascunse sau diminuate) şi cealaltă jumătate au văzut afişate 90% postări pozitive. Rezultatul? Pozitiv la pozitiv trage, negativ la negativ adună.

S-a demonstrat că, cu cat conţinutul negativ al postărilor este mai mare, cu atât numărul răspunsurilor negative din partea celor care le citesc este mai mare. Apoi, oamenii care au fost expuşi la mai puţine posturi cu încărcătură emoţională devin mai puţin expresivi emoţional în propriile lor postări. Şi în final da, contrar a ceea ce se crede, şi anume că postările fericite ale prietenilor, cu vacanţe exotice, farfurii cu mâncare, copii fericiţi şi ascultători şi pisici întinse pe calorifer stranesc tristete in cititori, ele de fapt nu sunt de natură să ne facă să ne înverzim de invidie, sau cel puţin nu într-un mod vizibil pe facebook şi fără a stârni depresii exprimate prin postări negative. Postările pozitive cheama postări pozitive.

Camera Comunelor e în flăcări, senatorii acuză facebook de abuz grav si incalcare a intimitatii utilizatorilor, iar cei de la facebook se apără din toți rărunchii, însă mie câteva lucruri îmi sunt clare:

– cercetarea e din ce în ce mai mult la limita dintre permis și abuziv, cu atât mai mult cu cât studiile vor să obțină din ce în ce mai multă informație pură, neintenționată (nebazată pe întrebări directe și pe chestionare)
– cred că e suficient să fi citit o carte care te-a impresionat într-un fel pentru a ajunge la aceleași concluzii ca ale controversatului studiu.
– nici un cercetator din lume nu are de unde să știe modul în care expunerea la încărcătura emoțională a unui mesaj scris în online influențează viața unui om. E ca și cum ai spune că dacă nu plângi sau râzi pe net, nu exiști.
– o trezire la realitatea… virtuală: cât din ce vedem acum pe feisbuc nu e, cumva, un capriciu al lui Big Brother cu scopul de a vedea daca ne mai emoționăm la vederea cuvintelor?…

Categorie:

Marketing, observer, psihologie usoara

1 Comment

Tagged with:

Efectele perverse ale iubirii de mamă (2)

iunie 9, 2014

De fapt, postul ăsta ar fi trebuit să se numească „De ce copiii răi sunt întotdeauna băieţi?”, după cum spunea o fată din clasa a doua, rostogolind-şi ochii în timp ce spunea acest fapt cu valoare de evidenţă pentru ea.

Fetele? O încântare pentru doamna învăţătoare: caline, dulci, pisicoase, zâmbitoare, care ţi se bagă pe sub piele. Băieţii? Numai necazuri: aleargă nebun, se bat, nu stau locului, nu învaţă. Clişee, nu? La fel de clişee precum acoperitul fetelor în roz şi al baieţilor în albastru încă de când s-au născut. Ca să nu contribuim la un clişeu, ar fi bine să nu hrănim nici un altul.

Băieţilor li se cumpără maşini şi arme şi lego, ca să-şi dezvolte capacităţile pragmatic-raţionale. Fetele primesc în dar păpuşi, să înveţe roluri empatice şi profund emoţionale. Şi ne mirăm mai apoi că bărbaţii conduc maşinile, se descurcă fără hartă, iar femeile citesc şi sunt mai empatice şi mai sociabile? Sau că domnişoarele lumii îşi aşteaptă prinţul pe cal alb, care le cântă serenade şi le aduce flori, şi el se încăpăţânează să nu apară?
În spatele fiecărui băiat needucat emoţional se află un prinţ în căutarea fetei pe care să o iubească aşa cum nu l-a învâţat mama lui.

„Şi băieţii plâng câteodata” spunea, plângăcios (cum altfel?), Dan Bitman.
„Big boys don’t cry” spune Lucky Dube şi mulţi alţii pe lângă el.

Băieţii suferă de ignoranţă emoţională, determinată de lipsa de educaţie emoţională; ei sunt crescuţi în cultura cruzimii, oferind răspunsuri tipic bărbăteşti – furie, agresivitate şi interiorizare a emoţiilor. Băieţii au nevoie de un vocabular emoţional care să le amplifice capacitatea de a se exprima în alte moduri decât prin furie sau agresivitate.

„Un băiat trebuie să vadă şi să creadă că emoţiile fac parte în mod natural din viaţa unui bărbat.” (Kindlon, Thompson – „Crescându-l pe Cain. Să ocrotim viaţa emoţională a băieţilor”)
„Băieţii care au probleme în a-şi gestiona propriile emoţii vor ignora în totalitate semnele care indică supărarea altcuiva.” (idem)

Nu avem soţi, iubiţi, copii, taţi empatici. I-am crescut încât să fie? S-a demonstrat ştiinţific că nivelul ridicat al testosteronului e mai degrabă un efect decît o cauză a agresivităţii. Să nu dăm vina pe geneză şi nici să nu ne învinovăţim în totalitate.

Iată un exemplu de educaţie emoţională defectuoasă:

„- Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai?. Mama îi răspunde cu un discurs despre siguranţă ţi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşina fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, copilul se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată.
Dar când, a doua zi, a arătat spre un băieţel care plânge în parc şi a întrebat-o pe mama lui de ce, ea i-a dat un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat: – Nu ştiu, pur şi simplu plânge. Haide, să mergem. Nu e politicos să te holbezi.”

Ciclul primar e un mediu feminin, populat de personaje cu fustă şi care par să aibă, a priori, ceva împotriva baieţilor agitaţi.
Aparent, pe fete le potoleşti ţipând la ele, iar pe băieţi – bătându-i, pe motiv că ţipatul nu-i doare. Îi doare la fel de mult ca şi pe fete, numai că nu au voie să arate asta.

Băieţilor li se spune că faptul că sunt răi vine din interiorul lor. Ei au, însă, aceeaşi cantitate de nelinişte şi frustrare în ei ca şi fetele numai că, despre deosebire de fete, care au învăţat de la mamele lor să-şi ventileze frustrarea verbalizându-şi emoţiile, băieţii scapă de stările interne negative prin acţiune.

La şedinţele cu părinţii, părinţilor de băieţi li se spune despre actele de război, iar părinţilor de fete – despre cum vin ele machiate la şcoală. Cu siguranţă că unii băieţi au momentele lor de cochetărie, iar fetele – momentele lor de amazoane. Numai că nimeni nu vorbeşte despre asta. Sau când se vorbește, se vorbește așa: „Fata mea e cam băiețoasă, nu știu ce să mă mai fac cu ea” și „Băiatul meu e feminin, nu îi place fotbalul, răd toți copiii din clasă de el. Mi-e frică să nu ajungă gay.”

Indienii Pawnee din America îşi călesc băieţii aruncându-i în zăpadă. Discplinarea aspră şi fără emoţii e zăpada modernă? Big boys don’t cry because they have not been taught how to. Băieţii mari nu plâng pentru că nu au învăţat cum să o facă în aşa fel încât să nu se simtă fete. Să nu se simtă de c***t.

Am un băiat. E greu să-l învăț ce sunt alea emoții, empatie, lacrimi ca eliberare, ca bucurie, ca slăbiciune normală. Dar nu mă dau bătută. Pentru că acolo, undeva, se află o fată care îmi va mulțumi.

Categorie:

observer

Lasă un comentariu

Tagged with:

Efectele perverse ale iubirii de mamă (1)

aprilie 29, 2014

Probabil că am să enervez, aşa că spun, încă de la început, că eu însămi tind, uneori, să fiu o mamă-elicopter.

Perversitatea neintenționată a bunelor intenții vine din nevoia de a oferi copiilor, în epoca tuturor posibilităților, tot ce le-a lipsit lor înșile. Generaţia Y este incapabilă să crească din cauza părinţilor-elicopter*. Părinţii-elicopter zboară jos, la mică altitudine; ei mai sunt cunoscuţi şi sub numele de părinţi-uliu, hiper-prezenți fizic, însă, uneori, absenți psihologic.

Copiii părinților-elicopter au auzit mai des ‘da’ decât ‘nu’ şi nu au învăţat ce înseamnă frustrarea. În schimb, părinţii o vor resimţi pe deplin câţiva ani mai târziu, confruntaţi cu ‘ingratitudinea’ copiilor lor deveniţi adulţi: „Îmi trânteşti uşa în nas, după tot ce am făcut pentru tine?”

În ultima jumătate de secol, experiența tinerilor cu vârsta între 18-29 de ani s-a schimbat dramatic în societățile industrializate. La o vârstă la care părinții lor se căsătoreau și făceau copii, tinerii își cântăresc încă opțiunile, creând, practic, încă un stadiu de dezvoltare între adolescență și vârsta adultă tânără.

Unii spun că generația Y este o generație narcisică; alții spun nu numai că acest lucru nu e adevărat, dar mai ales că nici nu există vreo generație Y și că fiecare dintre noi am fost o astfel de generație față de părinții nostri; singura diferență ar reprezenta-o avântul tehnologic.

Problema nu este însă că ei au o părere prea bună despre ei înșiși. Cea mai grea provocare cu care se confruntă copiii părinților-elicopter este să-și gestioneze conflictele, dezamăgirile, depresiile și să gândească pe cont propriu, atâta vreme cât părinții rezolvă fiecare situație, oricât de minoră, în locul lor.

Un studiu apărut în 2013 în Journal of Child and Family Studies arată că studenții care au fost crescuți de părinți-elicopter au arătat nivele ridicate de depresie și utilizare a medicamentelor anti-depresive. Cercetătorii sugerează că o educație prea intruzivă împiedică dezvoltarea autonomiei și competenței. Astfel, părinții-elicopter determină o dependență crescută, ca și o capacitate redusă de a duce la bun sfârșit sarcinile, fără supraveghere parentală.

Un alt studiu, realizat de Adecco anul trecut în US, a arătat că 8% dintre absolvenții de colegiu merg cu părinții la interviurile de angajare. Micro-managementul la el acasă? Freud vorbea de sindromul mamei castratoare. O sută de ani mai târziu, dăm cu pietre în Freud și ne găsim în același loc. Cine nu studiază greșelile trecutului e condamnat să le repete. Dar știm cum să NU le repetăm?

Cauze posibile:

1. Creșterea duratei / speranței de viață, care face ca evenimentele vieţii să apară mult mai târziu comparativ cu generaţiile anterioare.
2. Joburi din ce în ce mai greu de găsit chiar pentru absolvenții de studii superioare, ceea ce limitează/întârzie obținerea independenței financiare față de părinți. O diplomă de facultate astăzi este echivalentă uneia de bac de acum două generații.
3. Nevoia ca părinții să ajute la creșterea copiilor, din cauza plafonului de plată pentru mamele cu joburi bine plătite.
4. Răspândirea telefoanelor mobile, considerate de către profesorul Richard Mullendore de la Universitatea din Georgia, drept ‘cel mai lung cordon ombilical care a fost inventat vreodată.’

Efecte perverse la adulţi:

1. O dată plecaţi de acasă – imposibilitatea de a-şi gestiona timpul fără supravegherea unuia dintre părinţi: procrastinare masivă
2. Clienţi în cabinete care fac masterate peste masterate ca să nu devină ‘prea devreme’ adulți (unii dintre ei au deja 30 de ani), speriați de ideea de a trece la vârsta adultă.

Legitimitatea părinţilor nu mai este aceeaşi de acum câteva generaţii; ea trebuie recucerită şi redefinită. Astăzi, părinţii trebuie să fie, cel mult, un GPS existenţial pentru copiii lor. Părinţii părinţilor-uliu erau fermi; aceştia din urmă sunt binevoitori. Locul ideal între aceste două extreme este o fermitate binevoitoare, căci, dacă întrebaţi un adolescent de astăzi cum îşi va creşte copiii, el va fi spune: „Voi fi sever!”

Părinţilor, astăzi, le e greu. Revoluţia digitală îî bulversează: o dată că nu mai pot reproduce reperele cu care au crescut şi pe care le-au învăţat de la părinţii lor, şi apoi că au nevoie să ceară sfatul copiilor lor cu privire la o serie de lucruri, de la modul în care funcţionează telefonul mobil şi până la semnificaţia întortocheată a emoticoanelor.
Copiilor, astazi, le trec prin cap gânduri de sinucidere la terminarea unei relaţii amoroase care se incheie după patru luni, în timp ce, acum câteva generaţii, acelaşi lucru se rezolva cu câteva şnapsuri în plus la bar.

Unde este linia fină între viziune și halucinație în ce privește democrația copiilor? Câți ani sunt, în realitate, între:

‘Copilasul rasfatat
De mamica-i alintat.
L-a luat pe NU in brate
Si nimic nu stie face.
-„Nu pot singur!” zice-ntr-una
Si-asteapta sa vina buna.
Dar aici, la gradinita
Si baieti, ba si fetite
Se descurca singurei.
Haide, uita-te la ei
Si incearca si tu! Vrei?’

şi:

‘Understand? I love you draga
cum the hell sa-ti mai vorbesc
you are totul pentru mine
and I want sa te-ntalnesc.

But is dificult, vezi bine
caci your mother e pe faza
si din five în five minute
carefully te controleaza.’

(va urma)

______________________
*Metafora a apărut în 1969, în cartea ‘Between Parent and Teenager’ de Haim Ginott (continuare pentru ‘Between parent and Child’). De acolo, s-au inspirat cele două respectabile doamne (Adele Faber şi Elaine Mazlish), care au dus ideile Dr. Ginot în toată lumea. Din câte ştiu eu, în Romania, singura companie acreditată să le utilizeze metodele este MindMaster (Cătălin Zaharia să mă corecteze dacă nu e aşa :))

Inspiraţie: Olivier Revol, Jean Twenge

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

3 Comments

Tagged with:

‘Care-i mingea ta de tenis?’ sau ce putem învăța de la câini

aprilie 26, 2014

Toată lumea vorbește astăzi despre cum să-ți găsești pasiunea, ca să nu mai fie nevoie să muncești niciodată; să faci totul atât de uşor ca și cum ai respira, cum ar veni. Ușor de zis, greu de făcut. Şi dacă nu ştiu ce îmi place să fac? Câţi dintre noi au curaj să pună întrebarea asta?

Lui Warren Berger, autorul cartii A More beautiful Question, i s-a făcut milă de toţi coach-ii care, după ce te sfătuiesc să-ţi afli visul, se retrag, lăsându-te confuz şi în căutare.

El ne provoacă astfel:

1. Care este mingea ta de tenis? Care este ideea aceea obsedantă în jurul căreia ţi se învârt somnul şi trezia? Ce te urmăreşte? Pentru ce uiţi să mănânci?

Să fim atenţi la ce simţim că ne absoarbe. Ce ne umple timpul atunci când nu facem ceea ce trebuie să facem? Când intrăm într-o librărie, spre ce rafturi ne îndreptăm? Ce simt că mă face să fiu frumos? Când mă simt frumos? O femeie dintr-o mahala din Bombay nu reuşea să găsească nici un răspuns la întrebarea asta. ‘Ce poate fi frumos în viaţa mea?’ Şi totuşi a găsit: ‘Mă simt frumoasă atunci când, după ce am muncit mai multe săptămâni şi luni în grădină, dau bobocii florilor pe care le-am sădit.’ Dacă ea a găsit, putem găsi şi noi? Putem? Da. Vrem? Da. O facem? Nu prea.

2. Care e ideea în care crezi şi cu care nu multă lume e de acord? Ce te pasionează doar pe tine şi te diferenţiază de ceilalţi? Dacă găseşti o problemă sau o nişă de care nimeni altcineva nu se ocupă, poţi crea valoare inventându-ţi propria cale. ‘Mai bine să te dai cu capul de pereţi decât să treci printr-o uşă la care nu se uită nimeni.’, zicea fondatorul PayPal, Peter Thiel.

3. Care sunt superputerile tale? Care e combinaţia unică de trăsături de personalitate şi aptitudini pe care, aproape fără efort, le aduci în orice împrejurare? Ah, dar dacă nu știm care sunt? Atunci să aruncăm o privire într-un nou ‘tabel al lui Mendeleev’, de fapt tabelul periodic al trăsăturilor de caracter, aici:

Iată-le şi enumerate: Creativitate, Curiozitate, Curaj, Dorinţa de a Învăţa, Perspectivă, Perseverenţă, Onestitate, Entuziasm, Umanitate, Iubire, Blândeţe, Inteligenţă Socială, Responsabilitate Socială, Spirit de Echipă, Corectitudine, Leadership, Capacitatea de a ierta, Umilinţa, Prudenţă, Autocontrol, Gratitudine, Optimism, Umor, Spiritualitate.

4. Ce-ţi plăcea să faci atunci când aveai 10 ani? Lucrurile pe care le iubeam atunci probabil că le iubim şi acum. Unele dintre ele poate nu mai există acum, însă ele nu s-au pierdut; cu siguranţă că le putem regăsi sub o altă formă…

5. Ce eşti dispus să încerci acum? Unul dintre cele mai bune moduri de a ne da seama care ne sunt înclinațiile și pasiunile este să experimentăm, să încercăm ceva nou, să ne băgăm în proiecte pe durată limitată. Știu, tendința noastră este mai degrabă să ne ‘mentalizăm’ drumul pe care ne-ar plăcea să o luăm. Nu prea e bine aşa. Ca să învăţăm cine suntem, trebuie să ieşim din propriile noastre capete. Mai multe despre asta, în cartea Herminiei Ibarra, ‘How Successful Career Changers Turn Fantasy Into Reality’

6. Privind înapoi de peste 20 de ani, ce ţi-ar plăcea să spui că ai realizat? Atât de mulţi oameni nu ştiu răspunsul la întrebarea asta! Nu e ca şi cum ne-am scrie necrologul, ci un exerciţiu de imaginaţie, ca şi cum ne-am aminti ce culoare are mingea de tenis cu care ne-a plăcut cel mai mult să ne jucăm. V-am spus că în exerciţiul ăsta suntem căţei? 🙂

7. Care-ţi e Propoziţia? Nu numai mărcile au un unique selling proposition, ci şi oamenii. Cu cât avem nevoie de mai multe cuvinte să ne descriem esenţa, cu atât suntem mai împrăştiaţi prin viaţă. Daniel Pink, în ‘Drive’, ne spune că e suficient să putem spune despre noi ‘A crescut 4 copii, care au devenit adulţi sănătoşi şi fericiţi.’ sau ‘A inventat un device care a făcut viaţa oamenilor mai uşoară.’ Dacă propoziţia ta nu ţi-a devenit încă scop, întreabă-te: cum pot să trăiesc la înălţimea propoziţiei mele? Care mi-e predicatul? Ce mă mână în luptă? Dar Subiectul? Ah, subiectul sunt eu…

Categorie:

psihologie usoara

Lasă un comentariu

Tagged with:

Oamenii n-au nevoie de libertate

aprilie 7, 2014

‘Daca ai avea o bagheta magica si ti-ai putea schimba viata in asa fel incat sa fie exact asa cum ti-o doresti, si maine dimineata te-ai trezi in noua ta viata, cum ar arata ea? Descrie-mi-o, te rog!’

‘Nu stiu. Tot ce stiu e doar ca sunt profund nefericit. Nimic din ce mi se-ntampla nu-mi place. Nimic din ce-mi doresc nu mi se-ntampla.’

‘Ce-ti doresti sa ti se-ntample?’
‘Pai…’

Sunt o democrata. Nu in sens politic, Robin Hood-ian, egalitarist. Ci in acela, usor mai pervers, in care imi imaginez ca, o data pusi in drepturi, oamenii stiu ce sa faca cu ele. Stiu?

Care e sensul zilei de azi? Ce soi de caramida am pus, catre ce? Si care e liantul intre zilele saptamanii? Umbla pe Facebook, obstinant, indemnul sa nu asteptam tot anul o vacanta si toata saptamana un weekend. E asta sensul, bucuria, asteptarea, clubul, paharul, topaiala, gratarul, somnul pana la pranz? Ce din lucrurile astea le putem aduce miercurea? Dar lunea, cea atat de mult hulita?

N-am timp sa ma duc la un curs de Time Management, sunt ocupat sa fac liste de chestii pe care nu le duc niciodata la bun sfarsit, pentru ca sunt prea multe. Nu mai pun cu ghilimele fraza asta, caci e deja un loc comun, un truism al fiecarei zile. Se spune in cursuri scumpe ca o lista cu lucruri de facut e ca o exorcizare a gandurilor negre, frustrarilor, tensiunilor si apasarilor. Pentru cei mai multi dintre noi, este ca un tsunami care a incremenit in proiect deasupra capetelor noastre. Un drob care nu mai cade. Care e sensul meu? Cand il stabilesc, 10 lucruri de pe lista vor cadea, picate la criteriul relevantei. Repetente la sens, corigente la directie.

Ce din ce faci in fiecare zi iti construieste visul? Ah, stai, care vis? Pai cel cu bagheta magica, mai tii minte? Lasa-ma sa ma gandesc pana maine.

N-avem nevoie de libertate, caci nu stim ce sa facem cu ea. Acasa si la serviciu, scopul este in continua definire. E o ciorna imensa fara nici o litera, dar plina cu promisiunile lui ‘de luni’. Dar ‘de azi’ ce are?
Clienti la cabinet; care e obiectivul tau, pe ce vrei sa lucram? Nu stiu, sa-mi fie mai bine. Uneori, lucram luni de zile cu obiectivul sa gasim obiectivul. Apoi totul devine mult mai usor.

Sa mi se dea, sa mi se planuiasca, sa mi se aseze ce am de facut. Sa mi se. Dar sa nu mi se rupa.

Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea, cu pasii mai sus pe scara, cu un plan articulat de viata, cu un sens.

Daca nu ne stim sensul trezirii de maine dimineata, cum s-ar putea oare naste dintre noi un alt Viktor Frankl? Daca noi nu stim sensul zilei, sa ne plecam, atunci, in fata psihiatrului german, care, din spatele gratiilor unui lagar monstruos, a deslusit sensul vietii.

Cand n-o sa mai folosim verbe impersonale si fara subiect, atunci vom fi liberi. Cand n-o sa mai asteptam sa ne bage cineva in planul lui ca pe-al nostru l-am ratacit prin cosul cu schite, atunci vom fi liberi. Cand ne va trezi dimineata freamatul visului ce-l avem de-mplinit, atunci vom fi liberi. Pan-atunci, in sclavie ‘se’ traieste minunat. Si se moare putin cate putin. De spleen, desigur..

Categorie:

observer, schimbare, Uncategorized

1 Comment

Tagged with:

Să întoarcem lumea pe dos ca să se aşeze mai bine

aprilie 5, 2014

Începem să ne revoltăm pe concepte. E primul pas înspre a ne revolta pe oameni şi pe ordinea de până acum. Pe aglomeraţia din ce în ce mai mare de lucruri şi vorbe. Suntem din ce în ce mai obosiţi să gestionăm o abundenţă goală, pentru care facem din ce în ce mai multe ore suplimentare. Mai multe decît poate să cuprindă o zi. Sunt multe iniţiative în sensul ăsta, cine le ştie pe toate?

Când sexul e mai puţin important decât sensul

Mai întâi, am auzit de dărâmarea piramidei lui Maslow, care ne așează nevoile de la toaletă, mâncare și sex la autorealizare și nemurirea sufletului. Şi atunci cum se explică idealismul? Cum – iubirea pentru idei şi suflet cînd numeri monedele din portofel şi nu ai unde dormi? Cum – periplul lui Greg Mortenson să strângă fonduri ca să construiască şcoli şi poduri într-un sat pierdut prin Nepal, când el dormea pe o saltea găzduită cu milă pe un hol cu camere de închiriat? Unde s-ar găsi Van Gogh în piramidă, şi toţi pictorii care mureau de foame prin mansarde dar au devenit apoi faimoşi?
Maslow a lăsat pe dinafară dimensiunea spirituală a omului; oamenii sunt în permanentă căutare a sensului în viaţa lor, sens care transcende orice pornire legată de corp.
Iată o variantă revizuită a piramidei, încă perfectibilă, cred, căci starea de părinte nu este pasul suprem de altruism decât pentru o parte din oameni, fără ca asta să-i ostracizeze pe cei care aleg să nu devină părinţi.

115 idei generate în 15 minute faţă de 100 de idei într-o oră

Hai să mai dăm cu picioarele în sus o vacă sacră.

Brainstorming. O metodă care se pare că a obosit şi nu-şi mai găseşte atât de mult sensul într-o lume deja agitată, în care vorba este moneda de schimb. Vorbim prea mult. Blă-blă-im cu intenţia să producem sens. Uneori reuşim.
Brainswarming – metoda chemată să înlocuiască furtuna de creiere şi care se bazează pe modul eficient şi silenţios în care comunică furnicile.
Tony McCaffrey, şeful tehnologiei de la Innovation Accelerator s-a revoltat. El a arătat că, de la naşterea conceptului de brainstorming în 1953, nu a existat nici un studiu serios care să demonstreze eficienţa acestuia şi că, dimpotrivă, el poate fi extrem de ineficient şi cronofag. De asemenea, poate fi un instrument total nepotrivit pentru persoane introvertite şi rezervate, şi un mare inhibitor al creativităţii (‘În următoarele 10 minute trebuie să fiţi creativi şi dezinhibaţi, să vorbiţi mult şi să aveţi idei. Poftiţi, vă rog, cronometrul e pornit!’)

„De ce trebuie să vorbim, de fapt?”, se întreabă McCaffrey. Brainswarming este un model deja validat, care se bazează pe modul în care comunică furnicile atunci cînd au de rezolvat o problemă. Când sunt în căutarea mâncării, furnicile lasă urme de feromoni pe care alte furnici le pot urma – un mod clar de a semnaliza întregii colonii unde sunt resursele fără a pierde timpul şi fără să creeze confuzii.

Ca să începi brainswarmingul, scrie problema de rezolvat şi roagă toţi membrii echipei să scrie, în linişte, toate ideile pentru rezolvarea acesteia, având în minte, ca reper, resursele de care dispune organizaţia pentru rezolvarea problemei. Pe măsură ce soluţiile apar, noi resurse vin să se adauge listei. Iată-l pe McCaffrey’s explicând liniile fine ale ideii de brainswarming aici.

Curăţenia ca artă pasageră şi militantă

Mai departe. De douăzeci de ani şi mai bine, companiile care vând spray-uri colorate pentru defularea filosofiilor mai preţioase sau mai ieftine pe pereţii oraşelor din lumea întreagă au dus-o tare bine. De-acum încolo însă, mai puţin bine, de când a apărut conceptul de reverse graffiti.

Reverse graffiti e un fenomen relativ nou care îi aparține lui Paul ‘Moose’ Curtis. Cu toţii vedem, aproape zilnic, simpaticele „spală-mă” pe maşinile patriei. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. Reverse graffiti, cunoscut şi sub numele de green graffiti (graffiti verde), este o metodă de a crea imagini (semi)permanente pe ziduri, pereţi sau alte suprafeţe prin curăţarea anumitor porţiuni. Din cauză că este o artă temporară, este şi foarte bio, un alt trend care, cel puţin declarativ, se răspândeşte ca o molimă pozitivă. Asistăm la advertisingul viitorului? Microsoft, BBC și-au făcut deja reclamă în felul ăsta. Ce urmează?

Urmează că ne-am cam săturat de idei fixe, de rețete și de excese. De vorbărie fără nimic. De sclipici și bling-bling. De formă fără fond (abia acum începem să-l înțelegem pe Maiorescu, poate). De a adăuga mereu ceva: un strat de vopsea pe-un zid, o vorbă în plus, o culoare pe hartă, un etaj la piramidă.

Petit Prince ne spune, de ceva timp, că perfecțiunea nu înseamnă atunci când nu mai ai nimic de adăugat, ci atunci când nu mai ai nimic de eliminat. Îngrămădim mereu chestii una peste cealaltă si ne obosim singuri cu gestiunea abundenței goale. Nu zice nimeni c-o să ajungem la perfecțiune, mai ales că habar n-avem s-o definim. Câte o revoltă față de modele vechi și vorbe multe însă nu strică niciodată.

(Articol aparut si in revista LaPunkt)

Categorie:

schimbare

Lasă un comentariu

Tagged with:

Banii sau viata?

martie 3, 2014

„Nu-mi dau seama dacă mi-e foame sau dacă doar mă doare stomacul.”, zice una dintre cele două fete care trec agale pe lângă noi. E duminică după-amiază, suntem în Ploieşti Shopping City, în drum spre casă. Sincer vorbind, tărăgănăm întoarcerea spre luni, poposind pe drum. Bem o cafea şi observăm oamenii. Ne lăsăm inspiraţi de ei.

Într-una dintre pastilele umoristice ale lui Jack Benny, devenite clasice, un hoţ îl somează: „Banii sau viaţa!” Benny ezită. Hoţul insistă. Într-un final, Benny spune încet: „Mai lasă-mă să mă gândesc puţin!”

Mulţi oameni sunt prinşi astăzi în dilema asta. Dacă avem nevoie de (câţi?) bani şi dacă între bani şi viaţă e vreo relaţie. Vreo diferenţă. Vreo cauzalitate. Vreo contradicţie. Cine cumpără ce? Ce fericeşte pe cine? De la ce punct incolo traiesc ca să muncesc? De la ce nivel încolo oamenii nu mai calculează cât îi costă, real, să trăiască normal?

Întotdeauna va fi cineva (pe facebook, eventual) care să aibă o casă mai mare, o vacanţă mai exotică şi un job mai important. Dar atât de puţini dintre noi ne facem, de fapt, o listă cu ce ne dorim: e atât de uşor apoi să stabilim ce e „da” şi ce e „nu” din tot ce ni se oferă. Altfel, realitatea o să ni se pară mereu un imens hipermarket unde umplem tot timpul coşul, aruncăm jumătate din el şi plătim toată viaţa. Dacă mâine ne-ar lua casa foc, fă o listă cu cele 50 de lucruri absolut indispensabile pe care trebuie să le cumperi imediat! Apoi compară cu cele 550 pe care le ai acum in casă şi nu le-ai folosit din 2009: robotul de bucătărie primit la nuntă, setul de cuţite pentru brânză de la prietenii de la Buzău cu care nu te-ai mai auzit nici la telefon de ocupaţi ce sunteţi, felicitările, magneţeii, mărturiile, flacoanele minuscule de pe la hotelurile din Grecia…

Succesul înseamnă, astăzi, materialitate, dovezi, mărime. Problema este că supra-imersiunea în aspectele exterioare ale vieţii le suprimă pe cele interioare, pentru că suntem condiţionaţi să ne cadenţăm viaţa cu măsura externă a succesului. Pierdute pe drum încep să devină aspecte precum cine suntem, ce pasiuni avem, ce vulnerabilităţi ne sapă, ce îndoieli ne bântuie, ce talente avem, ce aspiraţii năzuim, ce vise visăm. Viaţa interioară este, însă, o sursă sigură de conştientizare a cine şi ce suntem. Este locul unde se trasează linia între „da” şi „nu”. Între „in” şi „out”. Între „mă interesează drumul ăsta” şi „nu dau o ceapă degerată pe el”. Viaţa interioară este locul unde avem timp. Unde ofertele-bombă „doar azi” nu funcţionează.

Semi-conştienţa de sine ne face somnambuli şi bolnavi. E vizibil în ratele îngrijorătoare ale depresiei, sinuciderii, bolilor somatice şi nevrozelor în rândul oamenilor „de succes”. E vizibilă în toate pisicile, cafelele aburinde, lamentările fiecărei zi de luni şi motivaţionalelor-meme cu „trăieşte clipa” şi „hai că poţi”. Să ridice mâna cine nu şi-a propus să scrie o carte când „se mai liniştesc puţin lucrurile”…

Unii sunt de acord că viziunea despre succes a lumii moderne este falsă sau, măcar, debalansată.

Robert Skidelsky crede că dacă ne petrecem o grămadă de timp făcând ceea ce ne place în loc să facem bani, societate nu ne vede ca având succes şi, realist, afirmă că, dacă trăim într-o societate în care succesul se măsoară în bani, asta înseamnă că şi tu vei vrea mai mulţi bani. Logic, nu?

Încă de la începutul secolului XX, de când taylorismul afirma că diviziunea muncii este modul cel mai rentabil de funcționare a economiei, chiar dacă eficiența companiei însemna mașinizarea omului, nu a fost aproape niciodată încurajată o viziune holistică asupra succesului și fericirii acestuia. Și astăzi, ne folosim cu succes o parte a corpului, o parte a simțurilor, o parte a creierului. Cum faci sa actionezi, sa FII cu tot ce esti? Cum facem să nu ne mai folosim…

…doar/mai ales capul (financiarii și cercetatorii)?
…doar/mai ales mainile (muncitorii)?
…doar/mai ales picioarele (atelierele de cusut)?
…doar/mai ales urechile (call centers)?
…doar/mai ales ochii (controlorii de trafic)?

Sigur că fericirea sufletească și succesul profesional sunt aproape o utopie. De-asta nici nu predic. De-asta nici nu ma lamentez. De-asta nici nu dau soluții. De-asta mă aflu şi eu în acelaşi punct cu toată lumea. În ultima vreme vorbesc cu tot mai mulți oameni despre succesul ca echilibru între carieră și alte preocupări, despre balanța între corporație și cremele bio, între job și trupa muzicală în care cântă după orele de program, între statutul de înalt funcționar la stat și cel de maestru reiki, între… și între.

Omul modern a înțeles că nu poate să fie Buddha, ascetul, dar nici Zorba, cel-care-se-bucură-de-viață. Că nu poate să fie sau greierele, sau furnica. Sau yin, sau yang. Că mai bine stai o oră-n plus la cafea la Paul’s ca să te încarci cu energie, şi apoi să pleci mai departe, să ajungi acasă şi să-ţi pregăteşti o nouă săptămână. Şi să îţi dai seama când alternezi toate stările astea. Să realizezi ce îţi aduce succes şi ce te încarcă pozitiv şi te pregăteşte pentru el. Să percepi, carevasăzică, dacă ţi-e foame sau doar te doare burta.

Categorie:

Literare

2 Comments

Tagged with:

Application needs to close: când ceasul bate viaţa

februarie 9, 2014

Fiecare snooze al alarmei îl întoarce de pe o parte pe alta a patului. Offff! 7.00. Între somn şi realitate, întinde mâna spre locul unde ar trebui să fie telefonul. Ca-ntr-un touchscreen Braille, găseşte butonul de snooze şi-l opreşte, apoi pe cel de Facebook: ia sa vedem, cine ce a mai postat şi cine ce mi-a mai scris? Câte like-uri am? Hmm, asta credeam că o să rupă, nu s-au prins de idee.

„Application needs to close: report or force close?”. ‘Forza. Aplicaţie de c….’, oftează el, dându-se jos din pat şi căutând orb cu piciorul papucul împins de pisică sub fotoliu.

Jeepul gri claxonează insistent. ‘Unde te grăbeşti, mă, aşa?” zice, aruncând telefonul pe scaunul din dreapta şi pornind în trombă.
Ziua începe cu o şedinţă. Cu cafelele în mână şi cu ecusoanele de gât, se adună în sală. Oamenii intră pe rând; nu-i mai vezi de agende, laptopuri, telefoane. Toţi se uita precipitat la ceas. Sedinţa trebuia să înceapă de 10 minute. Nu peste multe zeci de minute, tot ei îşi butonează compulsiv telefoanele, în aşteptarea finalului unei întalniri care a durat, oricum, prea mult.

(Sursă imagine: http://linerouge.blogspot.ro)

Sună cunoscut? Aşa e curgerea fiecărei zile pentru mulţi dintre noi. Între un timp alergat şi precipitat şi unul dezlânat şi trenant şi pierdut aiurea. Ce contează mai mult: între ce şi ce minut ne-am pierdut timpul sau cât timp consumăm, de fapt, pentru cutare sau cutare faptă căreia îi acordăm o oarecare importanţă? Pe care dintre faţetele timpului o cultivăm, de fapt? Cât de eficient este să ne lăsăm biciuiţi de tirania orei?

Grecii antici făceau diferenţa dintre cele două forme ale timpului, Chronos şi Kairos. Chronos este un timp stabil şi numeric. Este timpul orelor care trec, al acelor de ceas care fac turul cadranului ceasurilor noastre. În mod diferit, Kairos se referă la percepţia timpului subiectiv şi instabil.

O brăţară subţire de piele. Un cadran mat pe care nu se vede nimic. Doi designeri norvergieni s-au gândit să inventeze Durr. Un ceas care nu arată orele, ci doar zbârnâie la fiecare cinci minute (interval care nu poate fi modificat). Nu mi l-am cumpărat (încă), însă am făcut un experiment: am setat cronometrul telefonului ca, pe durata a câteva ore de lucru susţinut, să mă avertizeze când trec 20 de minute (timpul pe care l-am considerat eu necesar pentru realizarea fiecărei ‘bucăţi’ de lucru).

Rezultatul?

(Aşa arată Durr):

Partea bună e că am fost incredibil de productivă: îmi vedeam efectiv minutele scurgându-se şi nu-mi permiteam să le pierd. O luptă cu procrastinarea mea şi cu dictonul lui Brian Tracy: dacă ai de mâncat o broască şi o prăjitură, începe cu broasca.

Partea mai puţin bună este că, în ciuda conştiinciozităţii mele, nici unul dintre cele 15 calupuri de lucru nu a durat 20 de minute. Am subestimat grosolan. Deşi mi-am alergat viaţa în orele acelea, tot nu am reuşit să fac tot ce îmi propusesem. Nu cumva facem două tipuri de activităţi, cele cărora le subestimăm durata şi cele cu care ne pierdem timpul? Nu gonim nebun pe de o parte şi au ralenti pe de altă parte? Şi, cu toate astea, ni se pare că timpul cel alergat şi gâfâit a fost mult mai lung decât cel plăcut petrecut şi gustat pe îndelete?

Durr e un ceas care nu arată ce oră e, însă e extrem de eficient în a ne spune că timpul trece. Se spune că timpul pe care te-ai bucurat pierzându-l nu e un timp pierdut. Durr, care costă 90 de dolari, e acum out of stock, şi aşteaptă o nouă serie. Viaţa noastră însă, alergată şi zorită şi pierdută şi irosită pe nimicuri nu se reeditează. Cel puţin nu curând şi cu siguranţă la un preţ mult mai mare.

Categorie:

psihologie usoara

1 Comment

Tagged with:

puterea lui „da”, valoarea lui „nu”

ianuarie 11, 2014

ne întrebăm, de multe ori, de ce suntem atât de înclinaţi să spunem „da” în loc de „nu”, şi de ce e mult mai uşor să facem asta. facil la exterior, dificil în interior.

purtăm în permanenţă cu noi disonanţa asta, şi ne privim adesea în oglindă. ca în desenele animate, ne contemplăm resemnaţi urechile de măgar pe care ni le arată oglinda şi le ascundem apoi sub căciulă. aceeaşi căciulă din care ne extragem norocul. aceeaşi care acoperă o parte din cer atunci cînd ne uităm în sus.

„nu”-ul deconectează, izolează, îndepărtează, ascunde, alungă.
„da”-ul apropie, strânge, aduce împreună, împacă, dizolvă temerile.

dar si:

„nu”-ul din suflet eliberează, dă putere, individualizează, arată calea cea ne-umblată, stârneşte adrenalina, dă viaţă.
„da”-ul fără credinţă sufocă, astupă, minte, ne înstrăinează de esenţa noastră, ne împinge în masă.

de ce spunem, de atâtea ori, „da” atunci când buzele noastre şoptesc „nu”? cauza o găsim în copilărie, departe de tot. atunci când învăţăm tango-ul periculos între acceptare şi independenţă, între confort şi risc, între familiar şi străin.
pentru că asta e primul lucru pe care îl învăţăm de la părinţi: când spunem „da”, suntem copii cuminţi şi răsplătiţi; se mângâie. se pupă. se laudă. când spunem „nu”, stăm, imaginar, pe coji de nucă. se ţipă. se pedepseşte. se interzice.

pentru că unii oameni fac copii pentru ei, pentru nesiguranţele lor, pentru singurătăţile lor. orice „nu” al copilului arată iarăşi spectrul temerii de care au fugit cel mai tare.

copiii devin mari şi intră în viaţă cu lecţia învăţată. şi lecţia e dură: dacă spui „da”, e bine. dacă spui „da”, NU ŢI SE RETRAGE IUBIREA. sau, cel puţin, manifestarea ei.

suntem copii mari acum. şi ce dacă? de aceea sunt pline, în primul rând cabinetele psihoterapeuţilor. pentru că oamenii nu au învăţat cum e să fie iubiţi pentru ceea ce-şi doresc să fie. pentru atunci când sunt liberi. pentru atunci când sunt ei înşişi. pentru că oamenii îşi disimulează dorinţele şi nu-urile până când fac nevroze sau îşi exprimă prin corp toate frustrările: dureri de spate, hipertensiunea arterială, diabet, boli hepatice, renale şi chiar cardiologice şi respiratorii, obezitate). Acesta, este, poate, cel mai greu mesaj pe care îl purtăm cu noi din copilărie şi care, inconştient, ne împiedică să refuzăm. A refuza înseamnă să stai gol şi neiubit în faţa lumii. să-i vezi pe ceilalţi cum se botoşesc, dezamăgiţi. cum, „părinteşte”, ne dojenesc pentru dorinţa noastră de independenţă. cum ne castrează, simbolic, la fel ca părinţii, în adolescenţă, la prima ţigară sau prima seară petrecut în oraş.

o lecţie pentru toţi părinţii lumii: iubirea este necondiţionată. pygmalion o iubea pe galateea numai pentru că era făcută după schiţele din caietul lui de vise. asta nu e iubire, e auto-flatare.