Literare | Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Literare’ Category

Ca-ntre oameni

Azi dimineață. Mă arunc în taxi spre BIZ, să mai croșetăm câte ceva pentru evenimentul ce va să vină peste două săptămâni.
– Locuiți în zonă?, mă cercetează niște ochi albaștri prin oglindă.
(Ah, începe dialogul…)
– Da, zic.
– Aveți animal acasă?
– Da, zic.
(Tot e ceva..)
– Uite, am primit un cupon de reducere de 25 de lei la un cabinet veterinar, poate vă e de folos…
– Mulțumesc.
…că eu nu mai am animal, a murit acum trei luni. Am avut un câine.
(tac).
– Era de rasă? Ce rasă era?
(trebuia să spun ceva; trebuia?)
– Brac german.
(tac).
– Imi pare rău, spun. Ce-a pățit?
– A făcut stop cardiac.
– Ca oamenii?
– Ca oamenii.
Scormonește, din mers, prin torpedo și-mi întinde un teanc de fotografii.
– Am aici toată viața lui, de când era mic.
Mi le întinde. Prin fața ochilor mi se perindă copii mici și-apoi mari, o sufragerie, un parc, un dormitor, o bucătărie. Aceleași, în timp. Odată cu anii, văd un pui de cățel ascuns printre faldurile unei cuverturi, apoi o namilă ciocolatie cu labele din față pe portiera unei Dacii.
– Ah, ați ajuns la poza cu mașina?, întreabă el fără să întoarcă capul. Cu mașina aia – era o Dacie veche, roșie, mașina de dinainte – îl duceam în parc. Oriunde ar fi fost, când îi spuneam că mergem acasă, venea alergând de te-miri-unde, sărea cu labele pe portieră să o deschid.
Dezlipesc două poze să o văd pe ultima. Dintr-un fotoliu mă privește un suflet de patruzeci de kilograme care a trăit cu oamenii și a murit ca un om.
Îîi dau pozele și-i mulțumesc. Le ia fără să se întoarcă și le bagă în torpedo-ul pe care îl lasă deschis. Mergem în tăcere până pe Șerban Vodă.

Categorie:

Literare

Tagged with:

Doamna şi vagabondul sau furia absenţei

În această poveste, Doamna stă într-un apartament mai scump decât îşi poate permite, iar Vagabondul vinde un conac şi dăruieşte argintăria pentru a-şi răscumpăra păcatele trecutului..

Mă ştiu că sunt o filosoafă, am păcatul ăsta. Aseară însă, la Elvire Popesco, live alături de regizoarea Sandrine Bonnaire, urmărind-i filmul şi povestea vieţii, filosofia mi s-a evaporat şi luciditatea mi-a devenit tăioasă ca o lamă de cuţit.

În cazul celui de-al doilea film al Sandrinei (‘J’enrage de son absence’ / ‘Moartea lui mă înfurie’), filosofia n-ar putea decât edulcora mesajul.

Pe scurt şi uşor trivializând: o Doamnă are un copil cu un Domn. Domnul ucide din culpă copilul (4 ani) într-un accident de maşină, apoi pleacă în America să-şi lingă singur rănile. Doamna se recăsătoreşte şi mai face un copil, care la momentul filmului are 7 ani. Domnul revine în Franţa după 8 ani de la decesului fiului său şi îşi apropriază copilul cel nou şi subsolul imobilului unde locuia noua familie. Într-un fel, şi-o reapropriază şi pe Doamna. După săptămâni bune de duplicitate, în care sufletul copilului este făcut pilaf (‘Vreau să plec în America cu Jacques’), tatăl află de intrus, pe care îl scoate cu bocancii din subsolul blocului şi din viaţa familiei sale.

Trailerul aici:

Fapt real de la care pleacă filmul: mama Sandrinei Bonnaire şi-a reîntâlnit o iubire din tinereţe atunci când Sandrine avea 4, 7 şi respectiv 20 de ani. După proiecţie, la întrebările primite din sală, Sandrine argumentează că filmul aşează în opoziţie iubirea pură şi naivă şi ilogică cu regulile şi legitimitatea. E o volută psihologică pe care, oricât de îndrăgostită aş fi de aceste artificii de gândire, nu pot să nu o dezmint. E patologie a doliului nefăcut la Jacques (primul tată) care îl împinge la un egoism crâncen de absurd. Nici o iubire din lume nu justifică egoismul feroce.

Sala a întrebat-o pe Sandrine: de ce Noul Tată (înalt, bărbos, mustăcios, urecheat, aparent sălbatic) nu l-a invitat pe Vechiul Tată (nobil, în costum, cămaşă albă impecabilă chiar şi când dormea pe podeaua subsolului) să discute onest problema la masa din bucătărie? Pentru că bocancii şi pumnii nu au însemnat violenţă, ci singurul mod de a-şi recâştiga viaţa înapoi, de a-şi reconfirma, urlând, prezenţa. Prin tot ce făcuse până atunci, Tatăl Vechi îî transmitea Tatălui Nou că nu există.

William Hurt vorbeşte bine franceză (filmul e subtitrat în engleză şi română):

„De ce l-aţi ales pe William Hurt să joace acest rol?” „Pentru că primul meu cadou pentru el a fost fetiţa noastră. Acest film este al doilea dar”, a replicat Sandrine, vizibil emoţionată.

Eu nu ştiu ce-as fi făcut cu un asemenea cadou.

Iubirea mamei sale, cea revenită în viaţa Sandrinei-copil în repetate rânduri, era un cerşetor. La fel ca şi Hurt; personajul, desigur…

Categorie:

Literare

Tagged with:

„Mereu să porţi chiloţi curaţi”

Cool, vintage. Avangardist, nostalgic. Anii ’30, anii ’70, anii ’00, anul 2050.
Preferinţele sociale sunt ca un ADN care ne şerpuieşte printre zile. Toată lumea e nostalgică şi pare învechită? Atunci e musai să fim moderni. Ne-am săturat de tehnologie? Atunci ne reinventăm tradiţiile.

În ultima vreme, suntem visători. Unii zic: Nu privi în trecut, că nu într-acolo mergi! De acord, dar..

E plin oraşul de cafenele cu aromă de Bucureşti interbelic, abundă lucrurile migălos făcute, ne refugiem în ceainării cu şaluri tricotate manual pe scaune şi dulceaţă „ca la bunica” servită din chisea.

Acum două săptămâni, târg vintage la Palatul Şutu. Plin de lume. Mi-am luat două tricouri cu mandale pictate de mână şi trei ceasuri de atârnat la gât, captive în capete de bufniţe. Aş mai fi rătăcit pe-acolo, dacă nu era expoziţia de fotografie atârnată pe gardul de afară, amintindu-mi fugar de Jardin du Luxembourg de 1 decembrie trecut, pe care am inconjurat-o cu capul dat mult pe spate să nu scap vreo imagine.

Afară, tineri cool se împiedicau unul de altul, lungindu-şi gâturile să vadă Bucurestiul ieri (1960-70-80) şi azi (cum ar veni…azi!).

Neschimbat. În afară de o urâtă clădire de sticlă în locul uneia elegante şi cu modele complicate de piatră la fereşti, acelaşi: intersecţii, flori, maşini (şi cu soţ, şi fără soţ), statui, cafenele, bulevarde.

Oamenii ştiu ce le arată prezentul şi le e frică de viitor. Dar trecutul..trecutul ăsta cu miros de naftalină, dantelă veche şi mustaţă de bunic hâtru, e un loc minunat unde să evadezi din high-tech-ul impersonal al prezentului.

Un site de popularizare a psihologiei îşi informează cititorii că un studiu realizat de McCarthy & Stone (constructor şi administrator de azile din Marea Britanie) arată că 70% dintre oameni cred ca generaţia bunicilor lor a fost cea mai înteleaptă dintre toate. Apoi îi întreabă: Care este cel mai bun sfat pe care l-aţi primit vreodată de la bunicii voștri?

Vă las să vă bucurați de câteva dintre răspunsuri:

„Du-te la culcare devreme.”
„De un om îţi dai seama după pantofi.”
„Oferă şi iartă.”
„Dacă te preocupi de lucrurile mici, cele mari şi importante se vor ocupa de ele însele.”
„Întodeauna să porţi chiloţi curaţi.”
„Nu scrie niciodată ceva ce n-ai lăsa-o pe mama ta să citească.”
„Dacă faci un depozit la Banca Bunătăţii Umane, mereu ai să primeşti dobândă bună.”
„Taci şi ascultă!”
„Începe tot aşa cum îţi propui să continui.”
„Nu citi reviste cu coperți lucioase.”

Istoria are doar atâta sens cât mai trăieşte astăzi în noi. Vechiul există doar atâta timp cât îl reînnoim zilnic. Sfaturile bunicilor au sens numai cât nepoţii îşi mai amintesc de ei.

Categorie:

Literare

Tagged with:

Iubirea e o zână hoaţă

Daca iubirea inseamna timp, atunci nu stim sa iubim. Alergam haotic, si bifam emotiile ca pe task-urile de la birou, ne risipim ziua in bucati mici, bucurosi ca le putem face pe toate. Ca le putem amesteca si manji pe toate cu nerabdarea de a le vedea implinite.

Daca iubirea inseamna sa faci lucruri pentru celalalt, atunci nu stim sa iubim. Totul se intampla prin altii: ne platim facturile electronic, altcineva ne face curat in casa, comanda pranzului de duminica e la un telefon distanta, si noi ne bucuram ca ne ramane timp sa butonam telefoanele in timp ce la televizor curge un film la care nu se uita nimeni.

Daca iubirea inseamna mangaiere, atunci nu stim sa iubim. Ne grabim sa ajungem la final, ca dupa 100 de metri garduri. Sa masuram cantitati. Sa adunam persoane. Sa exersam figuri.

Daca iubirea inseamna cadouri, atunci nu stim sa iubim. Ne intrebam, cuprinsi de panica, ce sa daruim, deschidem ochii ca pentru prima oara asupra sarbatoritilor, intrebandu-ne ce si-ar putea dori si comandam rapid de pe cadouri.ro o cutiuta total lipsita de personalitate.

Daca iubirea inseamna cuvinte din inima, atunci nu stim sa iubim. E plin netul de clisee, scrisori si sms-uri gata scrise, numai bune sa copy-paste. In cel mai bun caz. „Ce-ai facut astazi? „Bine”.

Iubirea inseamna toate astea, separat si impreuna. E o zana buna si usor hotoaica: ne fură ceasurile de la mana şi ne arata cat de imperfecti suntem doar ca sa ne straduim mai tare.

Categorie:

Literare

Tagged with:

corpul e o geografie de sensuri personale

Unii isi tatueaza verighetele, altii fac pacs-uri. insa, indiferent de forma in care, cu totii cauta nemurirea. Incremenirea iubirii in stadiul acela de beatitudine pe care toate cartile serioase il limiteaza la doi ani si il patologizeaza mai apoi.

Sunt ape diferite de spalat trupul si sufletul. Se toarna elixiruri diferite in sarurile de primenire a fiecaruia dintre ele. caci fiecare experienta mai scrie cate un rand cu tot felul de cerneluri, care mai de care mai invizibila.

Care dintre ele se spala mai usor? De pe care se ia fara ponce stratul depus inainte? Sufletul le-a trait pe toate, corpul le-a simtit pe toate. Cine are nevoie mai mare de schimbare si cine tanjeste mai mult dupa echilibru?

Sufletul primeste cu tot dragul ce i se daruieste si ramane dorind. trupul primeste si peste un timp trece mai departe. de-aia se tatueaza primul, ca sa fie scris, ca sa fie marcat, ca un cal salbatic priponit langa gard. Oamenii se imprastie intre mai multi oameni pana cand isi trag sufletul si-si tatueaza sufletul pe veci. Nu vede nimeni, dar e acolo, mai puternic decat orice zar, orice Mariana, orice mandala, orice semn tribal, orice ghirlanda.

Tatuajele fizice dor. Cele sufletesti nu ustura decat atunci cand vrei sa scrii deasupra. Oamenii isi scriu corpurile ca sa ii arda iluzia nemuriririi mai putin. Tot noi suntem scrisii si scribii,e doar un joc de degete si roluri si peneluri si vopsele.

scrie-ma, zice corpul, ca sa raman in momentul asta: tanar, cu tine, frumos.
nu ma scrie, zice sufletul, ca sa pot mereu sa aleg sa fiu liber.

corpul e o geografie de sensuri personale. e harta si teritoriul in acelasi timp, la scara 1:1. la scara din pod a bunicii, pe care stand, imaculati, nu ne gandeam c-o sa vina vremea sa ne spalam sufletele ca sa putem sa scriem iubiri noi si salvatoare pe ele.

Categorie:

Literare

Tagged with:

O lebada ramane lebada pe orice lac

„A swan is a swan on any lake”. Nu mai stiu cine a spus asta sau unde am citit-o sau cand.
E foarte greu sa fim lebede, aparent. Le admiram supletea, eleganta, linistea, suveranitatea intr-un fel. Apoi, ne intoarcem spre noi: greoi, vulgari uneori, galagiosi, nervosi, din popor.

O lebada e lebada pe orice lac. Un om nu-i un om tot timpul. Nu-i acelasi om. Cu cat mai centrati in noi insine, cu atat mai neatinsi de lacurile pe care plutim. Unele limpezi, altele statute, altele maloase, altele pline de curenti si bulboane. Noi stam insa mai mereu la malurile fiintei noastre si ne lasam trasi in toate directiile.

Stiu ca e usor indecent si ciudat, insa v-ati uitat vreodata ‘sub fusta vreunei lebede’? Ei bine, acolo, sub apa, se intampla totul: acolo sunt vartejul, galagia, miscarea, propulsia, agitatia, viteza. Nici o liniste nu e liniste fara zgomot. Nici o eleganta nu e autentica fara efort. Lebada este atat de calma tocmai pentru ca acolo unde nu se vede se invarte motorul care ii sustine pacea.

Pretul pe care il platim pentru agitatia noastra de la suprafata este zgomotul de dinauntru. E ca si cum am avea doua motoare. E ca si cum am fi doar miscare. Ne ardem repede si murim inainte sa apucam sa mai cantam ceva. Noroc cu melodia asta care ne aduce aminte ca omul are dreptul sa cante mai mult de-un cantec pana ce dispare.

O lebada e o lebada pe orice lac. Cum ar veni, adica, munceste in interior, palmaseste la tine insuti, daltuieste si pileste-ti toate colturile ca sa poti sa treci netulburat prin toate bulboanele. Secretul e sa nu ti se vada motorul. E indecent, cum spuneam..

Categorie:

Literare

Tagged with:

Andre Gide, samponul si alegerea

Din cand in cand, te apuca golitul flacoanelor cu doua degete pe fund. Sampon, gel de dus, lapte de corp, doi in unu, trei in unu, dulceata de, unt de arahide, rosii cu, miere din. Totul e indispensabil pentru ca, la naiba, cum sa te speli cu un sampon trei in unu daca exista variante pentru trei tipuri de par (exceptandu-l pe cel pentru radacini grase si varfuri uscate) si balsam leave-in?

Diana are 30 de ani. Cauta ajutor pentru shoppingul compulsiv. Cauta sprijin pentru adunatul frenetic de lucruri in casa ei. Si in mintea ei. Si in sufletul ei.
Samponul si dulceatza de gutui sunt varianta safe si la vedere a iubirilor neduse la bun sfarsit. A parasirilor cvasi-definitive. A cuvintelor care au ramas nespuse.
Cele aparent inofensive doua degete de orice prin cotloanele oricarui flacon tin loc de caiete de amintiri.

Cine ar recunoaste asa ceva? Uite ca s-a gasit un curajos. Se numeste Andre Gide: „A alege mi s-a parut intotdeauna a respinge ceea ce nu aleg.” Alegerea in alb si negru. Sortarea nemiloasa a oamenilor si realitatii. Cutiile frumos colorate si cu aer vintage de la Ikea care abia asteapta sa li se aloce chestii pe caprarii si sa ne umple spatiile de pe dinafara dar mai ales de pe dinauntru. Caprele sunt creaturi pasnice si total nedilematice, deci denumirea e un abuz.
Ideea ramane: aduna mult, gusta din toate, incearca tot ce prinzi – oameni, gusturi, culori, pozitii, idei -, doar-doar vei avea iluzia universala a lui Da Vinci ca esti totul. ca poti totul. Si doar atunci cand vom intelege ca suntem plini pe dinauntru vom arunca la gunoi preaplinul de dinafara, oricat de sortat si aparent ordonat si tinut in frau ar putea parea. Ala necaprarit si fara pretenii de ordine. Alegerea e mereu reversibila. Si, pana la urma, a respinge inseamna sa stii la ce sa spui ‘nu’, pentru ca ti-a devenit mai clar ‘da’-ul. E si asta un soi de selectie naturala.

Diana mi-a spus ca si-a facut astazi ordine in primul sertar si a mancat ultimele doua cirese amare din borcanul cu dulceata. Gide ar mormai in barba.

Categorie:

Literare

Rezolutia face revolutia

– Ma batea gandul sa-mi iau o pipa, cred ca e mai simplu, zicea astazi cu seriozitate clienta de la scafa de alaturi, luandu-ne martori.
– Pai de ce? zice stilistul.
-Cand au inceput sa se scumpeasca, am renuntat la pachet si mi-am luat tutun varsat. Mi-e lehamite deja sa stau sa invart tigara atata, asa ca acum vreau pipa.
– Dar aia te zgarie pe gat!
– Daca nu ma ustura gatul, parca nu fumez..

Decembrie. Iar incepe treaba asta cu rezolutiile. Un cuvant tradus chinuit in romana, al carui sens ne chinuie inca si mai tare. Cum ar veni, angajamente fata de trupul, spiritul si timpul propriu pe care ni le luam acum, in euforia sfarsitului de an, si care ne tin pana in februarie. Cel mult.

Am fumat 17 ani. Pana acum 5 ani. Gaseam o placere rafinata (de care acum ma mir) in aprinsul lent al tigarii, in gestul lenes al mainii sprijinite alene in cot (fara sa ma doara acolo), in jumatatea de privire adumbrita de gene pe care o lasam sa contemple agale varful incandescent. Ma jucam cu focul. Aveam scanteia in puterea mea. Wow.

Ce-mi lipsea dupa o masa in oras, cautand semnul de ‘Fumatul permis?’ Ce ii lipseste unui fumator, iar nefumatorul are deja? Ce lipsa acopera, mascheaza, hraneste noua tigara? Golul creat de cea de dinaintea ei, da.. dar nu puteam sa vad lucrul asta atunci.

A trebuit sa-l vada fiul meu, cu ochii lui de copil de 7 ani invatat deja cu ale cititului. Intr-o seara, imi ia pachetul de tigari din geanta si spune: „Ia uite ce scrie aici! Adica, daca tu ai sa mori, cu mine ce-o sa se intample?”; si fara sa mai stea pe ganduri, deschide usa apartamentului, se duce la ghena de gunoi si arunca pachetul acolo. Direct acolo.

Bravam, desigur, spunandu-mi in sinea mea ca voi fuma doar la serviciu, pentru a nu crea copilului traume si mai mari decat citirea mesajelor alarmiste de pe pachetele de tigari care, se stie, sau cel putin stimabilul domn Martin Lindstrom a tinut sa ne spuna (Buyology etc.) ca starnesc si mai abitir pofta de tutun decat sa o reduca. Dar asta e alta poveste pe care n-am tragere de inima sa o astern aici.

Mandra ca mi-am adormit constiinta, a doua zi la serviciu la cafeaua de dimineata imi aprind tacticos tigara, dupa ritualul mai sus amintit. Dar pentru ca despre disonante nu e bine doar sa citesti in carti pana nu le traiesti pe pielea ta, tocmai ce ma pocneste o draguta de ‘afectiva’ care imi umple ochii de lacrimi, caci ii vad fata lui fiu-meu interogandu-ma mut si candid: „Dar, mami, aici scrie ca tu o sa … Si apoi eu..” etc.

A fost ultima zi in care am fumat. Lucram la o firma de tigari pe vremea aceea. Trei luni mai tarziu, n-am mai lucrat. Evident. ‘Afectiva’ s-a tranformat intr-o cognitiva de toata frumusetea, pe care nu am fost suficient de puternica incat sa o port in spate.

Sa slabim, sa ne facem timp de un teatru, de o piscina, de o carte, de viata traita, sa crestem copiii (daca ii avem), sa-i facem (daca nu-i avem), sa..sa..

Rezolutii. Revolutii. Reconstructii. Faceti-va o favoare: aerisiti fumul de pe lista de angajamente pe anul viitor. Merita.