Psihologie si psihoterapie | Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Psihologie si psihoterapie’ Category

Why am I the one who has to change?

Because it is an illusion to think that you can determine the others to make a change for you.
Because changing the others is a more or less subtle manner of manipulation.
Not doing anything hoping the change will come from the other one, can only postpone a beneficial change.
Because it is the only thing you can do, besides waiting endlessly for the rescue to come from outside of you.
Because you can transform the things the way to want them to change.
Because you, human being, are a fighter and a conqueror of unknown territories.
Because only you know what you really want.
Because the one sitting next to you can start his own change, just by seeing your courage to change yourself.
Because one of the greatest illusions of mankind is to believe that, whilst people stop and think, time is waiting for them to make a decision.
Simply because you can.

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Stimulii supernormali

Totul a început cu Big Mac. Sau poate sandvișul ăsta pe care abia reușești să-l muști e doar un efect. Mai mult e mai bun, se zice. Și totuși unde duce suprastimularea? Cât de mult e prea mult pentru creierele noastre arse de ecrane, asurzite de reclame și orbite de neoane?

Un stimul supernormal este definit ca un stimul care cere un răspuns mai puternic decât stimulul al cărui răspuns a fost creat să fie. Definiția asta a dat-o Nikolaas Tinbergen, etolog, laureat Nobel. Pentru a-şi testa ipoteza, Tinbergen a creat stimuli artificiali şi a măsurat răspunsurile:

– păsările s-au aşezat mai degrabă pe ouăle mari, puternic colorate, de plastic, decât pe ouăle lor mici, de culoare pală
– fluturii femele din carton, cu aripile viu colorate, au atras mai multi fluturi masculi decât femelele adevărate.
– modelele de carton, cu înotătoarele mai roşii, au fost mai atacate de peştii masculi decât oponenţii lor reali.

Peştii, fluturii, păsările au acţionat instinctual, fără să aibă timp să reflecteze. Noi, oamenii, presaţi de timp, de decizie, de goana prin zi, cât timp avem să gândim înainte de a acţiona? Cum arată superstimulii noştri?

Junk food

Trebuie să mâncăm. Nu mai avem timp să gătim. De la McDo miroase de la trei staţii distanţă. Yummy! fast-food-ul este potenţat să trezească un răspuns mai puternic decât stimulul iniţial. Foamea mea nu mai este doar foamea mea. Este foame „cu pohtă amestecată”, care mă face să mănânc mai mult şi mai des decât îmi trebuie.

Televizorul şi jocurile video

Vine de la serviciu. Mănâncă, se spală, se urcă în pat cu tableta în braţe. Trec trei ore. Adoarme. Nu ne putem lupta cu asta. Mai degrabă, învinşi, gamificăm restul vieţii noastre, ca să aibă o şansă de a nu trece neobservată.

Pornografia

Probabil cel mai controversat dintre toţi stimulii supradimensionaţi. Ne schimbă gusturile în materie şi, deoarece realitatea devine din ce în ce mai ternă (studiile arată că în cuplurile stabile se face dragoste de 3 ori pe lună, în medie, faţă de 5 ori pe lună în urmă cu 10 ani), pornografia este o sursă constantă de dopamină. Fericire-per-view, adică, să nu uităm că suntem vii. Problema e că dopamina nu ne lasă să găsim, ci doar să fim într-o permanentă, fără de sfârşit căutare.

Internetul

S-a vorbit mult despre FOMO (Fear of Missing Out) şi poate am să scriu şi eu cândva aici despre sentimentul că orice s-ar întâmpla în viaţa reală, esenţialul este pe Facebook. Sau pe Youtube. Sau pe Pinterest. Sau oriunde altundeva.

Ce să facem? Moderaţie. Conştienţă de sine. Mini-perioade sabatice. Control. Suport terapeutic. Pentru că – nu-i aşa? – cine nu se mişcă nu are cum să-şi observe lanţurile.

Creierul nostru reptilian îşi spune cuvântul. Iată aici o bandă desenată care explică de ce funcţionăm aşa.

Categorie:

Marketing, observer, psihologie usoara

Tagged with:

a fost odata un cerb

a fost odata un cerb care a simtit un parfum irezistibil. a inceput sa fuga sa fuga sa fuga sa fuga, cu mirosul in el, pana cand nu a mai simtit mirosul. apoi s-a oprit, epuizat. odihnindu-se, l-a simtit din nou si a reinceput sa alerge, si mai repede, si mai furibund, manat de parfumul innebunitor.

nu si-a dat seama niciodata ca parfumul de mosc venea din el insusi, ca el era sursa parfumului.

a fost odata un om…

Categorie:

introspectie

Tagged with:

Cum se apără mintea?

Încercăm să ne protejăm, în mod instinctiv, ego-ul (adică o imagine de sine acceptabilă) în mai multe feluri. Problema este că apărarea este de scurtă durată, și poate ca, pe termen lung, să ne facă mai mult rău decât bine, tocmai prin mascarea problemelor pe care trebuie să le rezolvăm aici-și-acum. Ele ne ţin în loc la job, îî plictisesc pe cei din jur şi îi rănesc pe cei care ne iubesc. Cu toţii le avem şi le folosim din când în când; important e să ştim când nu ne mai sunt de folos şi să le dăm la o parte. Se crede că zilnic ne apărăm folosind cel puţin cinci astfel de apărări. Dacă le cunoastem, ne e mai uşor să le conştientizăm, să le folosim adecvat şi să realizăm atunci când „ne păcălim singuri”.

Există zece astfel de „mecanisme de apărare” pe care le folosim, de cele mai multe ori fără să fim conştienţi de ele:

1. Negarea – nu admitem că avem o problemă.

2. Proiecţia – aruncăm sentimentele negative din şi despre noi înşine către celălalt, ca şi cum el le-ar gândi despre noi.

3. Internalizarea – avem o părere proastă despre noi înşine, ca să evităm gândul că nu suntem iubiţi de o altă persoană.

4. Sublimarea – translatăm gânduri pe care le considerăm inacceptabile către alte tipuri de forme de manifestare (ex. prin artă). Este cel mai sănptos mecanism de apărare.

5. Regresia – atunci când viaţa ni se pare grea, ne reîntoarcem simbolic şi experimentăm o stare din copilărie, când trăiam protejaţi şi fără griji şi e doar vina / responsabilitatea celor mai mari să rezolve problema care ne apasă.

6. Raţionalizarea – explicaţii logice pentru adevăruri pe care nu le putem suporta.

7. Intelectualizarea – căutăm apărări raţionale, intelectualizate, pentru eşecurile sau problemele noastre.

8. Formaţiunea reacţională – facem exact opusul sentimentelor noastre iniţiale.

9. Deplasarea – redirecţionarea sentimentelor negative şi pe care ne este ruşine să le recunoaştem (de cele mai multe ori, impulsurile agresive) către alte zone, care ne sunt mai la îndemână.

10. Evadarea în fantezie – disocierea de realitate prin visare, cărţi, pornografie.

Pe larg, dar şi concis, despre mecanismele de apărare cu exemple, într-un scurt filmuleţ (în colţul din stânga sus, apăsaţi Playlist şi apoi 2/13 – Anna Freud):

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Cunoaşte-ţi elefantul (rezoluții și revoluții)

„Am un caiet unde le scriu pe toate, de ani de zile. Imediat dupa Crăciun, mă aştern pe rezoluţii şi nu mă las până nu le dau gata.
În fiecare an sunt aceleaşi şi infinit mai ambiţioase decât cele „de luni” pentru că, nu-i aşa, o dată pe an începe Anul, pe când săptămâni, eheee…Dar nu ştiu de ce nu mi se împlinesc, nu ştii tu?”

Aşa îmi spunea, trăgând alene din ţigară, cu ochii duşi, visătoare.

De ce sunt aceleaşi? Pentru că toţi ne dorim aceleaşi lucruri, în varii forme: să călătorim mai mult, să facem sport, să slăbim, să fim mai fericiţi, să ne schimbăm jobul, să ne împăcăm cu un prieten, să citim mai mult şi tot aşa. Lucruri dezirabile, şi nu chiar atât de complicate, în fond. Şi totuşi, de ce lista asta se repetă, obstinant, an de an şi luni de luni, dacă ni le dorim atât de mult?

Pentru că în creierul nostru lucrurile stau altfel. Acolo nu conduce raţionalitatea scopului, ci principiul plăcerii e la cârmă. Voinţa noastră e ca un şoricel care încearcă să strunească un elefant cu câteva sfori subţiri. Ca să mearga lucrurile, el ar putea să:

– estimeze lungimea şi durata drumului, pauzele şi etapele
– îi ofere din când în când recompense
– nu renunţe atunci când elefantul se mai opreşte să mănânce frunze din copacii de pe drum
– călătorească în grup cu alţi elefanţi şi şoarecii aferenţi
– îşi cunoască bine elefantul, ce-l stârneşte, ce-l mută de pe cale, ce-l adoarme, ce-l pasionează, ce-l păcăleşte
– folosească o hartă şi să marcheze drumul parcurs
– îl lase să se odihnească din când în când
– înţeleagă că elefantul câştigă prin forţă pe când el, prin minte, voinţă şi agilitate
– citească, cu mintea lui de şoarece isteţ, despre David şi Goliath
– îşi amintească, şi lui şi elefantului, de toate drumurile încununate de succes pe care le-au parcurs împreună.

Suntem, paradoxal, propriul nostru şoarece şi propriul nostru elefant. Inerţiali, cu laşităţi, cu sentimente de vinovăţie când nu ne iese ceva, scriem şi scriem în fiecare an aceleaşi lucruri pe foaia cu decalogul dorinţelor. Până când şoarecul şi elefantul nu se vor iubi frăţeşte, nu vor ajunge împreună nicăieri. Ca să nu ajungă şi planurile de anul ăsta la coşul de gunoi până la sfârşitul lui ianuarie, faceţi pace între ei. La mulţi ani!

Categorie:

psihologie usoara

Tagged with:

Conversatii la sauna

Astazi, pe seara.

Numar papucii de la intrare: 5 perechi. Rezonabil, imi zic, si intru. Cateva picioare se strang sa-mi faca loc. Le zic ‘buna seara’ si imi caut culcus. Este. Cam cat pentru un fund si un prosop.

85 de grade. E bine. Ies furiile, ies apele, ies frustrarile, iese frica.

– Auzi ma, clepsidra aia a intepenit sau merge? Ca parca tot asa arata de cand am intrat, zice o barba, stergandu-se de sudoare.

– O mana cu degetele lungi, gheroase, trage un bobarnac eprubetei cu nisip. Merge, zice, si se aseaza gafaind la loc, pe treapta de sus.

– Ce faci, ma, zice barba catre cel de langa mine, brusc inviorat de convingerea ca timpul trece inexorabil. Ce faci de Revelion?

– Nimic, stau acasa.

– Cu e…?, mai vrea sa stie barba. [aici n-am inteles daca e era ‘ei’ sau ‘E.’ Probabil ca ‘ei’.]

– Da, cu, ofteaza vecinul meu. Ma uit la el piezis. Adolescent imberb, la vreo 15-16 ani, breton cainesc, fara semne particulare.

– De ce nu pleci, nu te lasa?

– Si daca as vrea, tot nu m-ar lasa.

– Pai ca sa te lase, trebuie mai intai sa vrei tu, rasufla barba, mandra de logica ei.

– Mda…

Ghearele mai intorc o data clepsidra. Eu imi promit ca data viitoare am sa-mi iau un prosop mai lung, cat sa stau pe el si sa ma sterg si pe fata in acelasi timp. Subtilitati.

Vecinul meu se strange brusc. Mai de sus coboara un chinez. Numar prin usa: tot cinci perechi. Desigur, pe mine uit mereu sa ma iau in calcul.

– Si totusi,…, insista barba.

– De ce sa ma duc, ma, de ce??, se enerveaza pustiul. Mai bine stau acasa decat sa ma duc sa ma fac muci!!

Isi ia furios prosopul si iese. La usa sunt patru perechi de papuci.

Categorie:

Literare, observer

Tagged with:

Cum ma poate ajuta daca vorbesc despre ce simt?

heads

Spuneam cu ceva timp in urma ca pana la final de an raspund la principalele trei intrebari pe care le aud in cabinet. Despre prima dintre ele („De ce sunt eu cel care trebuie sa se schimbe?”) am scris acum doua saptamani.

Astazi mergem mai departe. A vorbi despre ceea ce simti – in ce fel te ajuta?

Intalnesc multi oameni care spun: de vorbit pot sa vorbesc si cu o prietena, sfaturi imi poate da si ea, imi e mai usor sa discut cu o persoana cunoscuta, si mai ales pe care nu trebuie sa o platesc ca sa ma asculte. Corect? Da si nu. Mai ales nu.

Este adevarat ca orice persoana apropiata poate fi o resursa-ajutor deloc de neglijat in procesul terapeutic. Cu terapeutul te intalnesti o ora pe saptamana, in timp ce o persoana apropiata iti este la indemana mult mai mult timp. Chiar imi incurajez clientii* sa discute unele dintre lucrurile pe care le vorbim la cabinet cu cei de acasa, in masura in care considera util, pentru a beneficia si de suportul lor in efortul de schimbare prin care trec.

Cu toate astea, nu este suficient. Care este, asadar, beneficiul de a discuta cu un terapeut? Care e rostul unei vizite saptamanale de 50 de minute pentru a cere ajutor calificat platit? Ce rost are vorbaria?

Iata mai jos cinci dintre beneficii:

1. Vorbitul pune ordine in ganduri. Gandul e un copil fugar si pus pe sotii, care nu are consistenta. La fel ca si scrisul, vorbitul obliga gandul sa se disciplineze, sa prinda forma, sa aiba contur. Si, cel mai important, sa se astearna intr-o logica ce lasa sa se vada toate imperfectiunile si toate ranile, caci fara aceasta privire lucida nici o vindecare nu este posibila.

2. Vorbitul scoate de prin cotloane informatii si legaturi mai putin constientizate. Am asistat, de nenumarate ori, la „Stai, abia acum cand spun lucrurile astea, imi dau seama ca de fapt…” si „Ciudat, nu m-am gandit niciodata la asta pana acum!”. Vorbitul are meritul de a ne face mai constienti de ganduri.

3. Terapeutul este trainuit sa identifice patternuri disfunctionale de gandire si reactie. Terapeutul nu este un ascultator ca oricare altul. Spre deosebire de un prieten, terapeutul are ‘cutiute secrete’, obtinute in ani de formare, in care istoriile de viata, frustrarile, neimplinirile se aseaza cu grija si isi arata legaturile: slabe, vulnerabile, solide, mincinoase, autentice…

4. Terapeutul nu da sfaturi. El este o ‘oglinda binevoitoare’ care reflecta inapoi, intr-o forma mai distilata, ceea ce a receptat de la client. Prietenii, colegii, rudele dau sfaturi, ei sunt, de multe ori, experti in cum sa ne traim viata. Terapeutii nu. Cine sunt eu sa imi asum aroganta de a-ti spune cum sa-ti traiesti viata? Psihoterapeutul este precum un antrenor pentru un atlet: eventual, ii poate da apa si prosopul si il incurajeaza de pe margine, insa nu va alerga niciodata in locul lui. Unii clienti se simt dezamagiti de asta: cum, vin aici si nu-mi spui ce sa fac? Ce fel de psiholog esti tu? Unul care are incredere ca poti gasi solutia in tine insuti, cu ajutorul meu. Unul care te respecta suficient de mult incat sa nu dicteze cum sa traiesti.

5. Terapeutul este legat prin „juramant” (similar juramantului lui Hipocrate, in cazul medicilor) sa pastreze confidentialitatea deplina asupra celor discutate in cabinet. Asupra sufletelor care se deschid in palma sa in speranta vindecarii.

Revin, pana la finalul anului, asa cum am promis, si cu raspunsul la cea de-a treia intrebare: „Care e rata ta de succes – cati clienti isi rezolva problema fata de cati vin la terapie”?

_________________________

*despre distinctia client-pacient, intr-o postare viitoare.

Nota. Nu cred ca exista fotografie care ilustreaza mai bine postarea asta decat chiar logo-ul Mind Essence, realizat hat-departe in Brazilia pentru mine de un artist talentat, Jonas Mateus si editat apoi cu pricepere de Mihai Vasilescu (enhance-solutions.ro). El spune asa: suntem empatici, eu si clientul meu, privim in aceeasi directie si lucram impreuna sa solutionam problema, insa mereu vom fi distincti unul de celalalt si asta e bine. E bine, pentru ca, la incheierea terapiei, clientul merge mai departe. E bine pentru ca terapeutul nu poate trai el insusi vietile tuturor celor care i le incredinteaza.

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Cine pune intrebari la conferinte

Uneori sunt multe maini ridicate, alteori e liniste. Depinde de calitatea prezentarii si nu prea: sunt momente in care o prezentare prea buna inhiba sala. Alteori, o prezentare e slaba sau atat de explicita incat si-a raspuns singura la toate intrebarile. Si atunci?

In medie, sunt sase tipuri de intrebatori:

1. Tipul smart&curious (cei care chiar au ceva de intrebat, fara sa-si fi pregatit intrebarea de acasa). Astia sunt cei mai rari. De obicei nu tin sa iasa in fata, insa sunt bantuiti de intrebari si nu se lasa pana nu primesc raspunsul de care, de cele mai multe ori, sunt sincer interesati.

2. Tipul ‘duh!’ (cei care nu au inteles un fapt evident pentru majoritatea celor din sala): ‘Nu va suparati, eu nu am inteles care e legatura dintre prepelita de campie si orzul verde, mai puteti explica o data, va rog?’

3. Tipul ‘eu stiu mai bine’ (cei care vor sa vorbeasca despre ei insisi): ‘Da, am si eu o intrebare. Numele meu este xx de la firma yy, firma de succes in domeniul aeronauticii de balcon, pe care am fondat-o acum zz ani si care…..’

4. Tipul ‘nod in papura’ (cei care baga batul prin gardul prezentatorului): ‘Cum ati ajuns la aceasta concluzie? Cred ca va pripiti pentru ca nici una dintre persoanele pe care le cunosc nu este de parere ca…’

5. Tipicarul: ‘Vreti, va rog, sa reveniti la slide-ul 3? Am adunat cifrele si am observat ca nu dau 100%, ci 101,45%. Cred ca undeva s-a strecurat o greseala.’

6. Tipul ‘eu nu ma bag‘ (e mut ca o lebada). De cele mai multe ori, tot el e cel care alearga dupa prezentator in pauza ca sa-i puna toate intrebarile nerostite.

Ne lipseste cultura intrebarilor, a dialogului pertinent, a maieuticii socratice si a agorei. Pentru romani, agora inseamna mai mult locul unde ne adunam sa protestam decat locul unde schimbam idei. Parcul? Locul unde alerg si-mi plimb catelul. Suntem destepti, autosuficienti, amorfi. Mergem la conferinte pentru lunch si inghetata. Mergem sa ne butonam spasmodic telefoanele si tabletele pentru ca multitaskingul, chiar daca e tampitor, e cool.

Ce m-a apucat azi? Am fost in seara asta la o dezbatere de idei cel putin interesanta, despre etica umorului in publicitatea romaneasca. Cu invitati care aveau ce spune, din business si advertising, si o masa de studenti, lebede mute si speriate, raspanditi pe scaune. Imi doream pe unul din oricare din categoriile de mai sus sa se afirme cu tarie.

Continui sa sustin dezbaterile lui Cristi Ducu de la ASE si SNSPA in speranta alungarii spleenului care ne cuprinde mintile. A starnirii interesului pentru dialog. Ne lipseste un Hyde Park unde sa ne ascultam si sa ne inflacaram si pentru alte idei decat politica. Ne lipseste un Facebook fata-n fata.

Categorie:

Marketing, schimbare

Tagged with:

De ce eu sunt cel care trebuie să se schimbe?

1. Pentru că e o iluzie să crezi ca îi controlezi pe ceilalți să facă o schimbare în locul tău.
2. Pentru că a-i schimba pe ceilalți e o formă mai mult sau mai puțin subtilă de manipulare.
3. A nu face nimic, sperând că schimbarea va veni de la celălalt, nu face decât să amane o schimbare benefică.
4. Pentru că e singurul lucru pe care îl poți face, în afară de a aștepta la nesfârșit ca salvarea să vină din afara ta.
5. Pentru că poți face ca lucrurile să se transforme în direcția pe care o vrei tu.
6. Pentru că tu, omule, ești un luptător și un cuceritor de teritorii necunoscute.
7. Pentru că numai tu poți ști cu adevărat ce îți dorești.
8. Pentru că cel de lângă tine, văzându-ți curajul, poate că va începe să se schimbe și el.
9. Pentru că una dintre cele mai mari iluzii ale oamenilor este să creadă că atunci când ei stau și se gândesc, timpul se oprește și îi așteaptă.
10. Pentru că poți.

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Lectie de viata

– ‘Stupid girl’, imi spune si se-ndeparteaza furios. M-am trezit langa mine cu un neamt masiv si batran, insotind o doamna care mergea cu cadrul.
Aproape imi dau lacrimile. Nu vazusem semnul de ‘masa rezervata pentru persoane cu handicap’, ocupata sa mananc frugal inainte de a fugi la hamam. Aveam putin timp liber si voiam sa-l folosesc la maxim. Huzur. Ioc huzur.

Ma ridic instantaneu si ies fugind din restaurant. De ce eu? Chiar nu vazusem. De ce asa virulent? Nu mai erau atatea mese libere in mamutul ala de restaurant? Si de ce ‘girl’? Copilul din mine s-a chircit, certat.

Incerc sa uit; toata ziua incerc sa uit. ‘Stupid girl, stupid girl, stupid girl, proasto, proasto, proasto’. Parca suna mai bine in engleza, totusi.

A doua zi. Imi sustin prezentarea. Iese bine. Imi strang incet laptopul si hartiile. Dau sa ies din sala si atunci o vad. Ramasesem doar noi doua in sala. Statea in primul rand, tricotand.

– Andrea [numele e schimbat], o intreb, vrei sa te ajut sa mergi la masa?
– Da, vreau, spune bucuroasa, baga andrelele in geanta si scoate bastonul alb, pliant, magnetic, pregatindu-se de drum.

Si ce drum! Panta, curba, stanga, dreapta, aici sunt niste fotolii (‘Vrei sa te odihnesti? Nu’, zice), avem putin, uite, doar coridorul asta, 100 de pasi, ii spun. Pasi de-ai mei…
Incepe sa ma doara spatele, cocotata pe tocuri si aplecata pana la 1 metru 50, cu laptopul care sta sa alunece de la subsuoara si poseta agatata de degetul mic. Ii simt presiunea in palma si imi dau seama ca merg prea repede. Incetinesc.

Ajungem la restaurant. Uite, mai avem putin ii spun, facandu-mi loc printre oameni. Si dintr-odata imi rasare un gand.

UNDE E MASA AIA? Aia cu semnul pe ea, asezata acolo, la margine, convenabil, in fata bufetului cu dulciuri? Mi-o doream cu disperare. ‘Sa nu stea nimeni la ea, sa nu stea nimeni la ea, sa nu stea nimeni la ea’, imi spun, aproape rugandu-ma. Iat-o. E goala. Ne prabusim amandoua pe scaune.

Mi-e rusine. Pentru ca, oricat de nevinovat si neintentionat am gresit ieri, mi-am primit rasplata. Pentru ca viata are un fel straniu si genial de a-ti intoarce faptele. Pentru ca ‘n-am vrut’ si ‘n-am stiut’ si ‘ups, pardon, dar nu e vina mea’ sunt doar niste scuze futile. Si nu in sensul de f.utile.

(Kemer, noiembrie 2014)