Literare | Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Literare’ Category

Lista minciunilor pe care imi place sa le cred despre mine

Ah, listele! Ui, cele 8 moduri de a fi fericit, cele 12 intrebari-cheie la un interviu, cele 6 tehnici de respiratie care ne calmeaza, cele 15 moduri de a ne incheia corect nasturii de la camasa si cele 10 modalitati in care putem face un networking eficient…

Mirajul lui ‘Cele x solutii ca sa…’ e de inteles si cu totii ii cadem in mreje. E un fel simplu si lipsit de riscuri de a organiza un mic haos, de a pune ordine in problematici care, de obicei, ne streseaza, ne inspira teama, ne frustreaza, ne infurie, ne nelinistesc, de a controla o realitate cel putin nesuferita. A AVEA zece secrete de a face fata cu succes unui mic monstru – ce poate fi mai linistitor de atat?

Ei iata ca mai exista o lista care nu-si propune sa ne linisteasca, ci mai degraba sa ne puna pe ganduri. Sa-i zicem ‘Lista lui Fromm’, sau Lista Minciunilor Pe Care Imi Place Sa Le Cred Despre Mine.

Fromm n-a numit-o asa; el nici macar nu cred ca a avut pretentia sa faca o lista. Doar ochiul meu invatat cu ‘cele 8 moduri de a….’ s-a zbatut zburdalnic la vederea unor lucruri care miroseau a lista.

Glumesc. De fapt, fiecare dintre cele 9 lucruri din lista lui Fromm merita o carte in sine, o lista separata de ‘cum sa ne aparam de noi insine’.

Incepem?

1. Suntem dependenti, atunci cand credem ca iubim si suntem loiali.
2. Suntem vanitosi atunci cand credem ca suntem buni si plini de solicitudine.
3. Suntem sadici cand credem ca vrem sa facem pentru altii doar ce este bine pentru ei.
4. Suntem destructivi atunci cand credem ca sentimentul nostru de dreptate e cel care cere pedeapsa.
5. Suntem lasi atunci cand credem ca suntem doar prudenti si realisti.
6. Suntem aroganti atunci cand credem ca ne purtam cu o umilinta extraordinara.
7. Ne e frica de libertate atunci cand ne gandim ca suntem motivati doar de dorinta de a nu face rau nimanui.
8. Suntem nesinceri atunci cand ne gandim doar ca nu am vrut sa fim nepoliticosi.
9. Suntem tradatori atunci cand credem ca suntem deosebit de obiectivi.

Cuvintele astea nu au nuante, nasc revolte in noi, ne umilesc. Dar ramanem cumva dezbracati in fata lor, golasi si infrigurati. Pana cand? Pana cand ne vom acoperi cu raspunsurile la o intrebare pe care tot Fromm o pune: daca sunt ceea ce am si pierd ce am, atunci cine sunt? Daca pierdem fricile, lasitatile, tradarile, dependenta, nesinceritatile, vanitatea, sadismul, destructivitatea, aroganta, atunci cine ne mai ramanem?

–-

Eric Fromm, ‘Arta de a fi’, Editura Trei, 2013

Categorie:

Literare, psihologie usoara

Tagged with:

Cei care schimba locul*

Unii spun ca Romania e o tara de c***t. Unii romani, vreau sa zic. Cu totii suntem, din cand in cand, ‘unii romani’. Si poate chiar mai des decat ‘din cand in cand’, visam la cum ar fi fost sa ne fi nascut in alta parte.

Istoric vorbind, romanii sunt buni la ascuns in paduri, turnat apa clocotita de sus, parjolit campiile si platit dijme. Romanul REactioneaza bine si prompt, mai ales la cizma altuia pe gatul lui.

Cum se face atunci ca unele companii romanesti sunt lideri de piata? Ce i-a manat pe unii sa cladeasca un imperiu din nimic si ce-i indeamna pe altii sa dea la o parte mirajul marcilor straine si sa cumpere de la ei? Inteleg acesti antreprenori oare mai bine sufletul frate-cu-codru al romanului? Suntem, totusi, patrioti pana acolo incat sa intelegem sa incurajam initiativa locala?

Sunt multi cei care opun antreprenoriatul – corporatiilor. Multi care cred ca un sistem de tip corporatist poate sa inabuse initiativa personala in favoarea procedurilor si ca ideea de intraprenoriat e doar un mod superficial de a machia o altfel de realitate (de tip ‘Munceste ca si cum ai lucra pentru tine, chiar daca lucrezi pentru noi’.). In multe situatii, acest lucru se poate dovedi adevarat – un antreprenor se uita inspre corporatii cu intrebarea nepusa: ‘Cum sa faci sa fii stabil ca o multinationala si in acelasi timp vioi ca un startup?’ Cum pot sa-mi pastrez flexibilitatea pentru a putea concura cu elefantul, inspirandu-ma de la el pentru a da mai multa rigoare alergarii iepurelui?

‘Lucrez la fistic de doi ani si jumatate. Nu imi iese. M-a dezamagit, este foarte complicat fisticul’, spune Vasile Armenean, fondatorul Betty Ice, pentru care fiecare aroma noua de inghetata este un nou pariu cu sine insusi.
‘Ce-ar fi sa…?’, se pare ca asa incepe drumul oricarui antreprenor. Apetenta pentru risc, sau mai degraba suprapunerea partiala de semnificatie intre risc si oportunitate, intre ceea ce un om ‘obisnuit’ vede cu precautie, iar un antreprenor – cu freamatul nerabdarii. ‘Ce-ar fi sa…?’ e inceputul unei povesti cu final neasteptat, care se deschide cu optimism inspre orice posibilitate. Inspre sansa sa-ti implinesti visul.

Daca as reprosa ceva cartii, ar fi ca nu a inclus fotografii cu cei sapte care au speriat Vestul (si chiar nu e o figura de stil). Desi cu totii poate stim cum arata, auzindu-i vorbind, in carte, parca simti nevoia sa-i privesti in ochi, sa mai vezi inca o data cine e tanarul care vindea la taraba in Piata Universitatii, bancherul care a renuntat la multinationala, adolescentul care a fugit la 16 ani din tara (si la 18, si la 20…), liceeanul care s-a apucat de rugby ca manca prea multa bataie la scoala, baietii care au invatat de la ‘domnu’ Trandafir’ smecheria ca, daca vrei sa inmultesti rapid un numar cu 25, intai il inmultesti cu 100 si apoi il imparti la 4, antreprenorul incepator care a avut curajul sa vanda un apartament in centrul Capitalei pentru un camion de mobila frantuzeasca, temerarul-matematician care a crezut ca n-are stofa de om de afaceri.

‘Cei care schimba jocul’. De ce acest titlu? Care joc, dinainte gandit, e intors? Ce reguli sunt rasucite chiar in timp ce toata lumea e pe teren? Am scris gresit titlul din articol, apoi mi-am dat seama ca ceva dinlauntrul meu si mai puternic decat mine il scrisese corect: pentru mine, antreprenorii post-decembristi au schimbat mai mult decat jocul: au facut operatie estetica fetzei unei tari care astepta sa primeasca, cu mainile in san si cu ochii la cer. Au schimbat fatza locului.

Am citit cartea cu nesat, cu speranta, cu bucurie ca exista oameni incapatanati in bine, oameni care se indeparteaza voit de ‘filonul nostru cultural’ de asteptaci ai americanilor care sa ne izbaveasca prin abundenta de produse si diversitate de marci. O recomand angajatilor de la stat care au o gradina secreta pe balcon sau care stiu sa picteze; colegilor mei corporatisti care inteleg ca spiritul antreprenorial poate fi exersat intr-o multinationala si dincolo de ea, parintilor nostri care, la Revolutie, erau doar cu foarte putin mai mari decat cel mai ‘batran’ dintre antreprenorii descrisi in carte, si fiecaruia dintre noi care ne ascundem visele prin sertare dimineata, inainte sa plecam spre birou. In orice loc am fi, merita schimbat si jocul jucat pana la capat.

––-

‘Cei care schimba jocul‘, de Mona Dartu si Andreea Rosca, Ed. Publica, Bucuresti, 2014.

Categorie:

Literare

Tagged with:

Generozitatea 2.0

Chiar daca pare ca traim intr-o epoca pesimista, incepe sa rasara un fenomen care are ambitia sa schimbe lumea. Fiecare poata sa contribuie, ca doar de aia se numeste ‘societate pozitiva’, caci despre ea este vorba.

In era smiley-urilor, spiritul comunitar e cheia reusitei si retelele sociale isi propun sa impinga planeta spre-nainte. Asa o fi?

Ati dormit deja la celalalt capat al lumii ca si cum ati fi fost la voi acasa, ati calatorit in aceeasi masina cu ncunoscuti, ati invitat straini la voi acasa ca sa le demonstrati cum se gateste romaneste? Ati vandut sau cumparat mobila pe net de la alti oameni ca voi, ati inchiriat un apartament in strainatate pe site-uri de schimburi intre persoane particulare? Daca raspundeti ‘da’ la oricare din aceste intrebari, inseamna ca participati activ la aceasta noua si indrazneata economie a schimbului care ia astazi forme din ce in ce mai inovatoare, dar care isi pastreaza totusi acelasi spirit: al schimbului reciproc avantajos, al folosirii in comun. Lovitura pentru productia nesecata aducatoare de profit, care e fortata sa isi regandeasca rata de crestere.

Acest tip de consum asa-numit ‘colaborativ’ este, cu toate acestea, vechi de cand lumea, iar stramosul sau nu e altul decat trocul. In termeni moderni si mai larg acceptati, trocul este prezent de la meditatii la matematica pentru oua proaspete pana la schimburi sofisticate de servicii intre companii, denumite elegant barter.

Ultimul fenomen mondial devenit viral pe net, Ice Bucket Challenge, probabil ca ne-a enervat foarte tare, si e de inteles, insa toti oamenii care s-au lasat invadati de sudori reci in direct pentru o cauza buna incepand cu iulie trecut, de la Kate Perry la Bill Gates, Emma Stone, Shakira si Usain Bolt, au aratat ca sunt gata sa faca sacrificii, chiar daca in plina vara. In parte o gluma nesarata, galetile cu gheata aruncate in cap pentru a sustine cercetarea impotriva maladiei lui Charcot au reusit sa stranga aproape 100 de milioane de dolari, fata de 2 milioane cat s-ar fi strans fara o astfel de campanie. Un mod inedit de a solicita contributii, care raspunde asteptarilor acestei noi economii pozitive.

Este asta un semnal ca de-acum incolo trebuie sa contam pe altruism?

Se spune ‘fa un lucru bun si uita de el’. Fa ceva pentru semenii tai si nu te impauna cu asta. Cousteau, cu boneta lui rosie scrutand marile, Sebastiao Salgado, fondatorul Institutului Terra, care are speranta nebuna de a replanta padurea atlantica in Brazilia, un vis de-o viata care acum e pe cale sa se realizeze – tot atatea feluri de a-ti iesi din tine pentru ceilalti.

De curand, a fost difuzat pe Arte filmul L’Urgence de ralentir, (filmul se gaseste integral pe youTube) realizat de Philippe Borrel, care se inscrie in aceeasi miscare pentru schimbare. In trailer se spuen, raspicat, ca omul e din ce in ce mai putin dispus sa-si lase timpul personal colonizat de timpul economic:

http://www.youtube.com/watch?v=aGtyV8ohV_c

Mai departe, la editura Flammarion a aparut volumul colectiv Positive Book. Cartea trece in revista toate initiativele pozitive (il amintesc aici doar pe Bunker Roy cu al sau Barefoot College) determinate de faptul ca oamenii isi incetinesc pasii haotici si manati de progresul consumerist cu orice pret, privesc in jur si decid sa dea o mana de ajutor.

Cuvantul de ordine? L’impossible n’est pas possible.

De aici pleaca initiativa M-Pesa / M-Kopa in Kenia, unde 80% din populatie nu are acces la electricitate, insa in acelasi timp 90% au un telefon mobil. Un serviciu de telefonie mobila permite cumpararea de energie solara ‘cu ora’, si totul se face fara conexiune la internet si fara cont bancar. M-Pesa permite transferul si primirea banilor prin intermediul telefonului mobil, iar M-Kopa furnizeaza un kit care contine un panou solar, lampi si incarcator pentru telefon.

Tot din acest principiu isi trage seva si miscarea minimalista 33 – cum sa traiesti timp de luni cu 33 de obiecte vestimentare si sa-ti fie bine.

Incepem sa realizam ca Descartes n-a fost chiar prost, chiar daca dovada existentei omului s-ar putea translata de la gandire la pauza existentiala: nu ‘Gandesc, deci cuget; cuget, asadar exist’ ci ‘Gandesc, deci cuget; cuget, asadar pot sa ma gandesc ca abundenta personala nu ma prea face fericit.’ Caci daca nu sunt fericit, la ce naiba mai exist sa stau sa cuget?

Categorie:

Literare

Tagged with:

Ce pusculita mea?

Cu totii ne amintim porcusorul de portelan din copilarie. Specie indeaproape inrudita cu pestele de sticla de pe televizor, amandoi impartasesc iluzia ca inefabilul poate fi stapanit prin apelul la materie. O materie, de altfel, destul de fragila.

Daca pestele de sticla de pe televizor incapsula, intr-un mod magic, unitatea indestructibila a familiei traditionale, porcusorul de portelan intruchipa un pamant al fagaduintei la care puteai avea acces numai distrugandu-l. Sisific in felul lui, intruchipand magistral tehnica pasilor marunti (si pierduti?), porcusorul aduna, sinuos, monezi mari si mici, resturi de la paine, suc, salam, lapte, si alte mici corvezi casnice pe care, copii, le duceam la indeplinire carcotind usor, pentru promisiunea ‘restului’ pe care ni se permitea sa il pastram.

Parintii nu aveau incredere in noi. Fabricantii de pusculite nu aveau incredere in noi. Nimeni nu credea in puterea copilului care eram de a-si amana gratificatia. De aceea, portelanul grosolan ne tine micile economii la adapost de poftele de moment: bomboane Cip, suc Brifcor, guma Turbo si-alte asemenea.

Oare pusculitarii auzisera de experimentul lui Goleman, de testul prajiturii, de faptul ca abilitatea de a-ti amana rasplata duce la cresteri nebanuite ale satisfactiei, intotdeauna Mult Dupa? Probabil ca da.

Dupa 20 de ani. Nu, nu de Dumas, ci de economia de piata.

Lucrurile s-au schimbat dramatic. Un imens swap s-a-ntamplat. Daca inainte intai economiseai (pusculita, carnete CEC, ce vreti voi) apoi cheltuiai, acum e invers. Publicitatea iti flutura mii de tentatii prin fata ochilor, iar magazinele iti dau, in speranta ca ai sa fii suficient de disciplinat incat sa platesti cativa ani pentru pofta de moment. Comerciantii, desigur, se bazeaza pe banci si pe faptul ca acestea, ca si parintii nostri si fabricantii de pusculite in trecut, nu te cred.

Ei bine, tzeapa. Cei care iti dau masina de spalat doar cu buletinul te cred. Bancile care iti dau credit te cred. Nu e doar o aliteratie aici. Cuvintele astea doua chiar sunt inrudite: ‘„Credit” vine din latinescul „credere”, „a crede”, deoarece creditul reprezinta convingerea ca banii pe care ii imprumuti vor fi intr-o buna zi returnati, o convingere care are nevoie de notiunea de viitor pentru a functiona.’ (Robert Rowland Smith).

Bancile comit, asadar, doua erori capitale. In primul rand, ele presupun ca pasiunea si nerabdarea care ti-au animat dorinta de a detine un obiect Acum va fi suficient de puternica pentru a-ti alimenta disciplina de a returna (cu dobanda grasa) favorul pe care banca ti l-a facut, si anume de a-ti implini pofta pe loc, de a accede instant la obiectul dorintei tale.

In al doilea rand, proiectia prezentului in viitor pleaca de la premisa, de cele mai multe ori falsa, ca evolutia in timp inseamna progres, ca situatia financiara a omului va ramane cel putin stabila, daca nu chiar se va imbunatati considerabil.

Experimentul lui Goleman a aratat ca doar o mica parte din copii au reusit sa reziste tentatiei de a manca prajitura si ca acei copii, testati peste ani au dovedit ca se afla intr-o situatie sociala si economica mult mai buna comparativ cu copiii care au mancat prajitura pe loc.

De aceea creditul e mai tentant decat depozitul, insa tot de aceea previziunea optimista a bancilor in ce priveste viitorul creditatilor nu prea sta in picioare. Tot asa cum am ucis, dispretuitor, pestele kitschos de pe televizor, am declarat, superior, moarte pusculitelor. Traiasca credinta in viitorul nostru luminos, al hedonistilor care ne napustim asupra prajiturii. ‘A moment on your lips, a lifetime on your hips’. Valabil pentru prajituri si la fel de adevarat pentru credite. Crediteaza si nu cerceta.

Categorie:

Literare, Uncategorized

De la slow sex la fast food

Imi pierd rabdarea din ce in ce mai des. Te regasesti si tu in propozitia asta? Foarte bine. Pentru ca stiu ca nu sunt singura. Te enerveaza, intr-o ordine cu totul aleatoare:

– cuplul care e in fata ta la casa la hipermarket si fie casiera nu gaseste codul de bare (serios, fix produsul ala trebuia sa-l cumperi?), fie se gandesc sa faca un mix nefericit bani-bonuri (si urmeaza calcule savante), fie au cumparat doua raioane la un loc si scanarea nu se mai termina.

– semaforul nenorocit cu autoritatea lui rosie sau metroul care iti pleaca de sub nas, cu conductorul care te priveste surazator si atotputernic prin retrovizoare cum ii urezi numai de bine printre dinti.

– vecinul care si-a translatat virilitatea pierduta de la ‘pusca si cureaua lata’ la bormasina cu care gaureste orice prinde. Orice perete, desigur.

– copiii aceluiasi vecin, care ilustreaza realist in oale si linguri recenta vizionare ‘Ultimul mohican’ pe filmehd.ro, caci hbo-ul e scump.

– copiii tai, manelistul de la 4, nesimtirea celor care gatesc cu rantas duminica dimineata, Basescu, alegerile, prea multe piste pentru biciclisti, inexistenta pistelor pentru biciclisti, seful, nevasta, idealurile pierdute, celulita regasita, jobul de cacat, mersul la sala, viteza cu care traiesti.

Opa! Viteza cu care traiesti. Urasti atat de multe lucruri, incat si la alea pe care le iubesti ajungi sa te uiti chioras. Te mana atat de tare din spate plictisurile si ranchiunele si gafaiala zilnica incat iti pui toata speranta in putinele zile de vacanta in care – nu-i asa? -, o sa stai cu burta la soare si nasul in umbreluta din pahar si o sa dai uitarii tot. Ntzz. Tot ce aveai iei cu tine in vacanta. Tragi dupa tine in fiecare zi de luni, indiferent unde te afli: pensiunea nu e la fel de curata precum pareau sa promita cele 4 stele, copiii celorlalti (intotdeauna ai lor) sunt la fel de galagiosi si nesimtiti ca si cei pe care i-ai lasat in urma, mancarea la fel de banala, rantasul ceva mai subtire, muzica la fel de discutabila.

Vrei sa fugi de viata ta? Vestea proasta e ca ea te urmeaza oriunde te-ai duce, pentru ca tu ai creat-o, e in capul tau. Vestea buna e ca poti sa o schimbi fara sa pleci niciunde. Perceptia este realitate – ai cumva certitudinea ca zgomotul masinii de gunoi dimineata, cand somnul e dulce, te enerveaza doar pe tine sau pe oricine ar auzi-o? Putem alege cum sa reactionam la lucru. Reactie, adica opusul actiunii.

Unde ne grabim, ce cautam, cat de departe suntem de tot ce ne-am dorit candva? Pauza de vacanta e o pacaleala. Frumoasa si dulce, ce-i drept, dar tot o mica minciunica ramane.

Daca esti nevoit sa astepti urmatorul metrou, uita-te la chipurile oamenilor.

Daca vecinul e intr-o dispozitie exclusiv masculina, du-te si plimba-te in parc.

Daca madama de la 2 are orgasme culinare in bucatarie duminica dimineata, ia-ti o carte si bea-ti cafeaua la o cafenea din apropiere.

Invat sa am rabdare, sa nu-mi mai treaca timpul asteptand ca oamenii din jur sa-si schimbe fata dupa dorinta mea, sa se miste in ritmul frustrarilor mele neimplinite, sa nu mai las tavalugul lucrurilor meschine si enervante sa treaca peste sufletul meu.

Fast & slow, rapid si lent, haute cuisine si fast food, bormasina si tantra, iata cum pot convietui toate in lumea asta haotica si dezlanata si care ma calca pe bombeu. De fapt, stai asa: sa nu care cumva, in goana asta nebuna pe drumul care pare dinainte trasat, sa confundam destinatia cu destinul. Destin-atia, cumarveni…

Categorie:

Literare

Înghețată de caramel cu unt sărat

‘Cum e turcul, şi pistolul’, ‘Sacul şi petecul’, ‘Cine se-aseamănă, se adună’.. sună familiar, desigur. Cu toţii fugim de străin, de ceea ce nu pare că se-aşează firesc în locul complementar nouă pe care îl ţinem gol ca, doar-doar vin animus sau anima să-şi regăsească rădăcinile.
Neam de sarmale şi mititei, ne uităm jinduind dar suspicios la amestecurile de pe TVPaprika de pui cu fructe, creveţi cu boabe de piper, migdale de Valencia cu jambon şi alte asemenea bunătăţi neînţelese.

Aşa e si cu îngheţata de caramel cu unt sărat. O aberaţie a naturii, o savoare indicibilă şi imprevizibilă, un gust absurd pe care nu-l cauţi, dar ştii că e acolo şi te aştepti să-l găseşti. Sarea care potenţează dulcele dar care, ea în sine, nu are ce să caute acolo. Un fel de „Tabu”.

„Tabu”, ziceam. Da, filmul de aseară de la Elvire Popesco, de Miguel Gomes.
Câştigător, în 2012, al premiului criticii şi al premiului Alfred Bauer la Festivalul de Film de la Berlin, „Tabu” (un nume dezamagitor de direct – muntele african pe langa care se petrece jumătate din film, dar și aluzie directă la întâmplările de pe peliculă), „Tabu” e un fel de desert mai aparte. Iubire-trădare, moarte-viaţă, Europa (paraiso perdido)-Africa (paraiso), familiar-străin, avere-pierdere.
Îngheţată de caramel cu unt sărat. Un film absurd, care nu dă, ci ia, nu vindecă, ci răneşte, nu propune, ci (in)dispune, nu absolvă, nu rezolvă.

Pe scurt: Lisabona, 28 decembrie-3 ianuarie; un film de-o săptămână care te lasă secat pentru un an întreg. Un bloc de apartamente în care sunt vecine o madamă Pilar, care scrie proiecte sociale și se refugiază în credință și-o doamnă Aurora cu a sa servantă, Santa, care se apropie de finalul vieții, părăsită de fiica sa, plecată în Canada.
Aurora, delirantă şi paranoidă, îşi toacă banii la cazino, îşi critică fiica şi-şi aşteaptă sfârşitul. Care nu întârzie să vină… Cu ultimele puteri, o roagă pe Pilar să-l găsească pe un oarecare Gian Luca Ventura, aflat în prezent la azil. Gian Luca este repede aflat, dar nu o mai prinde pe Aurora în viaţă. Plecaţi de la înmormântare, începe să-şi povesteasca viaţa şi povestea de iubire cu Aurora în Africa – pe atunci căsătorită (cu altul) şi însărcinată (cu acelaşi).
Amândoi se luptă cu dorinţa, ies biruiţi, el pleacă pentru câteva luni împreună cu trupa în care cânta şi revine aproape de momentul naşterii copilului celuilalt bărbat. În ceasul al 12-lea, îşi răpeşte iubita, fug amândoi pe-o motocicletă, ea îi ucide lui prietenul iar el, într-un acces final de autosacrificiu, îl cheamă pe soţul Aurorei să o ia acasă, pe ea, copilul, şi trupul prietenului mort. Fim. Fim definitivo.

Ce rost a mai avut găsirea lui Ventura dacă tot ce a apucat să facă a fost să aşeze o floare pe-un mormânt? Ce rost au mai avut repetatele sale reîntoarceri tinereşti lângă cuplul căsătorit, doar pentru a-şi răpi iubita atunci când fuga nu mai era posibilă? De ce cultura absurdului ia premii? De ce arta cinematografică absolută – căci filmul este magistral realizat – absolvă cultura de rolul ei moral? Ce ne-a dăruit filmul ăsta mai mult decât o cumplită disperare? Ce mi-a luat, mai mult decât liniştea? De ce trebuie să-mi iubesc viaţa doar după ce un film absurd despre moarte sub toate formele ei îmi întinde nervii şi mi-i lasă aşa, zdrenţuiţi?
Filmul nu trebuia să aibă taguri pentru „bărbat gol de la spate” şi pentru „păr pubian”, ci pentru „violarea sufletului” şi „inducerea disperării”. Cu subtilitate şi mare artă, desigur.

Până la urmă, încep să-i înţeleg pe puriştii din categoria ‘micul merge bine cu muştarul’ care se întreabă indignaţi: „De ce dracu’ pun, dom’le, ăştia, sare în îngheţată?”; „Păi ca să pună în valoare dulceaţa caramelului..”. Caramelul-viaţă lângă sarea-moarte, iată culmea absurdului contrariilor care – nu-i aşa? – se atrag.

Categorie:

Literare

Tagged with:

Junk Box

Azi nu a fost ziua serviciului, si nici a cabinetului. Si nici macar a cumparaturilor. Azi a fost ziua cutiei. O cutie banala de hartie de copiator economica, usor mov pe alocuri, fara nimic special in ea, in afara destinatiei pentru care am cules-o astazi din raftul cu rechizite.

Ãsta e un post lejer, de vara. Fara Greuceanu, fara Hercule. Si fara anestezie.
Dar cu mult adevar, de mult prea multe ori uitat.

De ceva timp, nutresc o dorinta ascunsa: de a putea sa stiu tot continutul unui sertar fara sa inot printre lucrurile din el. Sa nu mai fie nevoie sa imi amintesc de lucrurile din sifonier doar daca dau un teanc frumos impaturit la o parte. Sa-mi amintesc ce carte voiam sa citesc fara sa-mi intorc capul pe umar si sa mijesc ochii, ‘lingand’ la cotoare. Sa pot sa-mi aleg o bijuterie fara sa sortez, pe jumatate adormita, dimineata, printre ‘ah, pe asta de cand o am!’, inainte sa trec la ceva mai serios de purtat.

Si pentru toate astea, pentru izbavirea pe care o promite, exista EA, Cutia. De hartie economica, cu putin mov….

E locul unde-si pot gasi culcus, la adapost de trecut, dar si de viitor, martisoare vechi, felicitari stangace, ascutitori in forma de talpa de bebelus, tocuri de ochelari, carduri de fidelitate expirate pe care am facut o singura cumparatura (ironica aventura infidela), gablonturi de-o vara, brelocuri grele si colorate, o scoica, o harta de la Westminster Abbey, vazuta in graba si pe jumatate, cu promisiunea revenirii, monede mici de prin te miri unde, pixuri, foi cu ganduri risipite (de trecut odata intr-un caiet), carioci, hartie colorata de scris, semne de carte fara mesaj, calendare moarte, vederi intepenite, gume de sters…

E locul unde pot sa arunc fara sa pierd de tot. E locul unde trecutul prinde forma si masa; caci de cate ori nu am pus la locul lui un obiect care imi devenise inutil numai pentru ca mi-era tarseala sa-l arunc pe el singur, urgisitul?
E locul in care, ridicand capacul mov, pot sa arunc o ocheada in trecut fara sa-mi incurce prezentul. E locul unde nu ma simt vinovata sa zambesc unei bratari ieftine de margele, caci nu e asezata langa nimic mai valoros. Cutia asta – capsula de toate cate au fost si-acum sunt de prisos. Cutia-purgatoriu, in care se odihneste amintirea inainte sa mearga mai departe. Cutia-pauza, cutia-ragaz.

E un post lejer, de vara. Fara Greuceanu, fara Hercule. Fara munca grea a drumului fara intoarcere a cosului de gunoi. Intre sertar si pubela, o cutie de carton cu capacul mov in care, din cand in cand, se mai lasa aruncat si cate un sentiment uzat, cate un suspin, cate un zambet de prisos, cate o vina. Un Junk Box ca un Juke Box. O melodie desueta.

N-are viata lunga, ii acord maxim 100 de zile pana cand, gematoare sub capacul neputincios, isi va croi drum afara din prezent.

Categorie:

introspectie, Literare

Tagged with:

Banii sau viata?

„Nu-mi dau seama dacă mi-e foame sau dacă doar mă doare stomacul.”, zice una dintre cele două fete care trec agale pe lângă noi. E duminică după-amiază, suntem în Ploieşti Shopping City, în drum spre casă. Sincer vorbind, tărăgănăm întoarcerea spre luni, poposind pe drum. Bem o cafea şi observăm oamenii. Ne lăsăm inspiraţi de ei.

Într-una dintre pastilele umoristice ale lui Jack Benny, devenite clasice, un hoţ îl somează: „Banii sau viaţa!” Benny ezită. Hoţul insistă. Într-un final, Benny spune încet: „Mai lasă-mă să mă gândesc puţin!”

Mulţi oameni sunt prinşi astăzi în dilema asta. Dacă avem nevoie de (câţi?) bani şi dacă între bani şi viaţă e vreo relaţie. Vreo diferenţă. Vreo cauzalitate. Vreo contradicţie. Cine cumpără ce? Ce fericeşte pe cine? De la ce punct incolo traiesc ca să muncesc? De la ce nivel încolo oamenii nu mai calculează cât îi costă, real, să trăiască normal?

Întotdeauna va fi cineva (pe facebook, eventual) care să aibă o casă mai mare, o vacanţă mai exotică şi un job mai important. Dar atât de puţini dintre noi ne facem, de fapt, o listă cu ce ne dorim: e atât de uşor apoi să stabilim ce e „da” şi ce e „nu” din tot ce ni se oferă. Altfel, realitatea o să ni se pară mereu un imens hipermarket unde umplem tot timpul coşul, aruncăm jumătate din el şi plătim toată viaţa. Dacă mâine ne-ar lua casa foc, fă o listă cu cele 50 de lucruri absolut indispensabile pe care trebuie să le cumperi imediat! Apoi compară cu cele 550 pe care le ai acum in casă şi nu le-ai folosit din 2009: robotul de bucătărie primit la nuntă, setul de cuţite pentru brânză de la prietenii de la Buzău cu care nu te-ai mai auzit nici la telefon de ocupaţi ce sunteţi, felicitările, magneţeii, mărturiile, flacoanele minuscule de pe la hotelurile din Grecia…

Succesul înseamnă, astăzi, materialitate, dovezi, mărime. Problema este că supra-imersiunea în aspectele exterioare ale vieţii le suprimă pe cele interioare, pentru că suntem condiţionaţi să ne cadenţăm viaţa cu măsura externă a succesului. Pierdute pe drum încep să devină aspecte precum cine suntem, ce pasiuni avem, ce vulnerabilităţi ne sapă, ce îndoieli ne bântuie, ce talente avem, ce aspiraţii năzuim, ce vise visăm. Viaţa interioară este, însă, o sursă sigură de conştientizare a cine şi ce suntem. Este locul unde se trasează linia între „da” şi „nu”. Între „in” şi „out”. Între „mă interesează drumul ăsta” şi „nu dau o ceapă degerată pe el”. Viaţa interioară este locul unde avem timp. Unde ofertele-bombă „doar azi” nu funcţionează.

Semi-conştienţa de sine ne face somnambuli şi bolnavi. E vizibil în ratele îngrijorătoare ale depresiei, sinuciderii, bolilor somatice şi nevrozelor în rândul oamenilor „de succes”. E vizibilă în toate pisicile, cafelele aburinde, lamentările fiecărei zi de luni şi motivaţionalelor-meme cu „trăieşte clipa” şi „hai că poţi”. Să ridice mâna cine nu şi-a propus să scrie o carte când „se mai liniştesc puţin lucrurile”…

Unii sunt de acord că viziunea despre succes a lumii moderne este falsă sau, măcar, debalansată.

Robert Skidelsky crede că dacă ne petrecem o grămadă de timp făcând ceea ce ne place în loc să facem bani, societate nu ne vede ca având succes şi, realist, afirmă că, dacă trăim într-o societate în care succesul se măsoară în bani, asta înseamnă că şi tu vei vrea mai mulţi bani. Logic, nu?

Încă de la începutul secolului XX, de când taylorismul afirma că diviziunea muncii este modul cel mai rentabil de funcționare a economiei, chiar dacă eficiența companiei însemna mașinizarea omului, nu a fost aproape niciodată încurajată o viziune holistică asupra succesului și fericirii acestuia. Și astăzi, ne folosim cu succes o parte a corpului, o parte a simțurilor, o parte a creierului. Cum faci sa actionezi, sa FII cu tot ce esti? Cum facem să nu ne mai folosim…

…doar/mai ales capul (financiarii și cercetatorii)?
…doar/mai ales mainile (muncitorii)?
…doar/mai ales picioarele (atelierele de cusut)?
…doar/mai ales urechile (call centers)?
…doar/mai ales ochii (controlorii de trafic)?

Sigur că fericirea sufletească și succesul profesional sunt aproape o utopie. De-asta nici nu predic. De-asta nici nu ma lamentez. De-asta nici nu dau soluții. De-asta mă aflu şi eu în acelaşi punct cu toată lumea. În ultima vreme vorbesc cu tot mai mulți oameni despre succesul ca echilibru între carieră și alte preocupări, despre balanța între corporație și cremele bio, între job și trupa muzicală în care cântă după orele de program, între statutul de înalt funcționar la stat și cel de maestru reiki, între… și între.

Omul modern a înțeles că nu poate să fie Buddha, ascetul, dar nici Zorba, cel-care-se-bucură-de-viață. Că nu poate să fie sau greierele, sau furnica. Sau yin, sau yang. Că mai bine stai o oră-n plus la cafea la Paul’s ca să te încarci cu energie, şi apoi să pleci mai departe, să ajungi acasă şi să-ţi pregăteşti o nouă săptămână. Şi să îţi dai seama când alternezi toate stările astea. Să realizezi ce îţi aduce succes şi ce te încarcă pozitiv şi te pregăteşte pentru el. Să percepi, carevasăzică, dacă ţi-e foame sau doar te doare burta.

Categorie:

Literare

Tagged with:

Alchimia fericirii

Orice facem mecanic ne goleşte de sens. Fericirea este surpriză, respiraţia tăiată, bucurie. E plinătate. Ca o găleată plină, pe care vântul nu poate să o plimbe de colo-colo.

În mod tradiţional, se spune că genele, evenimentele şi valorile sunt cei mai importanţi factori determinanţi ai fericirii. Noile curente predică populist că fericirea e în mâinile noastre, că nu avem nevoie de nimeni şi de nimic pentru a fi fericiţi şi că ne suntem nouă înşine de ajuns. Unde e adevărul în mijlocul acestui zgomot? Care este, de fapt, Secretul?

Cercetătorii au descoperit că aproximativ jumătate (48%) din fericirea de care suntem capabili ne este găzduită de gene; dacă ar fi oarecum uşor să dăm vina pe părinţi pentru toanele şi momentele de nefericire şi tristeţe, tot mai rămân 52% de elucidat.

Este de presupus că evenimente unice şi importante – U2 vine la Bucureşti, primim jobul mult visat, ne căsătorim etc. – vor reuşi să ne ofere o fericire de durată, cu atât mai mult cu cât pentru unele dintre ele am muncit mult timp. Nu se întâmplă aşa. Deşi astfel de evenimente contează suficient de mult (cam 40%, după unii cercetători), fericirea pe care o aduc este la fel de efemeră precum un fluture care zboară, credul, spre lampa aprinsă.
Cei 12% rămaşi sunt în mâna noastră. Ce facem cu ei?

Păreri avizate spun că (şi iată aici cadou o cărticică în acest sens) ne putem extrage seva fericirii din patru surse sigure: credinţă, familie, comunitate şi muncă. Lăsând la o parte clişeele cu privire la acest patru cornuri ale Amalteei*, ştim cu toţii că fiecare dintre ele ne pot purta între agonie și extaz cum nu se poate mai ușor.

Realitatea, studiile, credința populară şi aşteptările noastre spun că:

Credința: crezi orbește sau studiezi despre, îți închipui că totul este în tine și, dacă nu reușești, este vina ta sau, dimpotrivă, îți spui că totul vine de la Dumnezeu (orice nume va purta el) și, dacă nu-ți sunt îndeplinite așteptările, ori El te-a lăsat baltă, ori tu nu meriți destul.
Familia, iubirea: Îndrăgostirea durează maxim doi ani, după care fie te plafonezi, fie intri in iubirea cea adevărată. Copiii pot fi, în același timp, sursă de satisfacții enorme, dar și de nervi nesfârșiți.
Comunitatea: nu suntem un popor unit. La noi s-a inventat zicala cu ‚capra vecinului’. La noi spaţiul din jurul blocului este ‚al nimănui’. (Şi) la noi voluntariatul este cu ‚organizează firma o acţiune şi trebuie să mă duc’. La noi relaţiile cu vecinii de bloc pendulează între a nu cunoaşte pe nimeni şi a te enerva maxim de muzicile, mirosurile şi alte semne evidente ale conlocuirii.
Munca: desigur, ‚nu l-a făcut pe om, dar nici lenea nu l-a ucis’. Altfel cum să explici viaţa oamenilor care trăiesc de la un weekend la altul, postările pe Facebook de vinerea şi mai ales de lunea, scăderea dramatică a curbei motivaţiei la câteva luni după ce ai primit o creştere de salariu? Auzim des că o activitate cu adevărat împlinită este atunci când ce-ţi place să faci se întâlneşte în mod fericit cu ceea ce faci, şi atunci nu va mai trebui să munceşti o zi în viaţa ta.

Şi atunci, care este sursa fericirii? Care e izvorul acela nesecat despre care ne imaginăm că există dar pe care nu l-a găsit nimeni?

Borges spunea că ‚Nimic nu se construieşte pe piatră; totul se construieşte pe nisip, dar trebuie să construim ca şi când nisipul ar fi piatră.’ Să ne bucurăm că iubim şi suntem iubiţi, că avem credinţă, că cineva are nevoie de munca noastră, că trăim alături de alţi oameni. De multe ori, luăm lucrurile astea ca de la sine înţelese şi, odată ce credem că le-am obţinut, nu mai luptăm să le recucerim continuu. Iubirea trebuie recucerită zilnic, comunitatea, munca, credinţa au nevoie de recrearea unui sens permanent pentru a însemna ceva pentru noi.

Orice facem mecanic ne goleşte de sens. Fericirea este surpriză, respiraţia tăiată, bucurie. E plinătate. Ca o găleată plină, pe care vântul nu poate să o plimbe de colo-colo. Aţi ascultat vreodată ce urât sună o găleată goală de tablă purtată de vânt?

______________

* Cornul Amaltheei, denumit şi Cornul Abundenţei, avea darul să-i ofere posesorului lui orice şi-ar fi dorit acesta. In mitologie, Amaltea, capra care l-a hranit pe Zeus, i-a oferit acestuia toate resursele esentiale care l-au ajutat sa devina zeul atotputernic de mai tarziu.

Categorie:

Literare

Tagged with:

Jocul de-a vacanţa vieţii

Până la Unirii, totul OK. Apoi tramvaiul 32. Apoi pe jos.

– Unde ziceaţi, doamnă, că vă găsesc? Merg de nu mai ţin minte câtă vreme!
– Păi vă spuneam să luaţi pentru 3 staţii microbuzul numărul….

Aruncă o sudalmă graţioasă către memoria-i scurtă şi cei 4 lei din buzunar salvaţi pentru tramvai şi metrou şi insuficienţi pentru microbuz şi porneşte vitejeşte pe strada desfundată către casa promisiunii. Un azil pentru bunica de 90 de ani trecuţi fix.

– Să veniţi, astăzi, doamnă, mai am loc doar pentru un singur bărbat şi-o singură femeie.

Ajunge. Curtea, mare şi plină de pomi fructiferi, adastă tomnatec. Casele mici, primitoare, fără etaj, sunt pline de viaţă. Bătrânii sunt în curte, se bucură de puţinele raze târzii de noiembrie. Într-un colţ, scaune de plastic puse unele peste altele.

(fotografie de la fața locului, primită pe hârtie și pozată fără blitz la ceas de seara)

– Am avut un eveniment săptămâna trecută, am adus doi cântăreţi de muzică populară, să se mai bucure şi bătrânii ăştia, zice proprietăreasa cu un zâmbet, adunându-şi kilogramele într-o fustă largă; e blondă, cu ochi mari, de copil, şi a adunat în corp toată bunătatea lumii.

Înăuntru, alţi moşnegi şi băbuţe, adunaţi în camere, sporovăiesc, citesc, croşetează, fac politică. Tineri încă, mulţi au sub vârsta bunicii. Pe rafturi, aliniate, cutii de Aloma cu medicamente, etichetate. Georgescu, Ionescu, Apostol, Ghilezan, Dumitrescu.. Aşa ajungem. Un ziar şi-o cutie, o andrea şi-un blister şi-un ‘lerui ler’ în curte sub măr.

– Ei, vă place?, întreabă, mândră, stăpâna locului.

Din spatele ei ţâşnesc două zvârlugi: Ioana şi Maria.

– Ioana are 12 ani, îşi uită ea întrebarea. Văzând ce fac toată ziua, mi-a spus că vrea şi ea o afacere a ei. Acum e reprezentant Avon şi Oriflame. Ţine socoteli, face comenzi, convinge clienţi. Maria are 10 ani. Mi-a spus răspicat că nu poate fi singura din familie care să nu facă ceva util şi să mă gândesc la o afacere şi pentru ea. Vedeţi rafturile de acolo? Ăla e magazinul ei: sucuri, croissante, pufuleţi.. Le vinde bătrânilor la preţul cu care le-am luat de la magazin şi copiilor care, în drum spre şcoală, trec pe la noi prin faţa casei. Are caiet de cheltuieli şi datorii. E fericită.

Gustarea de la ora 4. Bătrânii îşi primesc merele, iaurtul şi gogoşile. Molfăie fericiţi pe băncuţe. Începe să se lase frigul. Doamna Ştefania îi îndeamnă să intre în căsuţe. Încep ştirile. Combustibilul pentru discuţiile de mâine. Mâine începe o nouă viaţă. Voi fi viu şi mâine…

– O aduceţi pe bunica, deci?
– Păi…
– Nu vă place?
– Cred că…

Azil. Cămin. Casă de bătrâni. Un „joc de-a vacanţa” care ne simte vinovăția de a ne descotorosi de ei. De a-i lăsa să se bucure împreună de amintiri, de dinții din pahar, de mănușile neterminate, de ziarul mototolit și pătat de magiun, de coada la baie, de băiatul în costum popular, de mărul din curte şi de pufuleţii cu 0% profit.

– O aduc mâine..

Din stradă se aude chiot de copii. Maria își scrutează marfa, deschide caietul și se încruntă. „Azi n-o să vând prea mult, au zi scurtă..”

Articol apărut pe LaPunkt, 14 noiembrie 2013.