Literare | Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Literare’ Category

Bărbaţii dorm la gura peşterii şi la marginea patului

Dintotdeauna ne-am fãlit cu diferențele dintre noi și ei. Cum, care noi? Noi, femeile și ei, bărbații. Noi avem atenție distributivă, ei se concentrează doar pe un singur lucru. Noi găsim șosetele în dulap, ei găsesc strada potrivită. Noi facem 100 de meserii, ei doar una și nu mai au timp de nimic.

Cand am simtit ca rămanem fără argumente, am chemat psihologia în ajutor. Artileria grea, adică – neuropsihologia. Corpus callosum, care unește cele două emisfere ale creierului, se pare că este mai gros la femei, ceea le permite celor două emisfere să colaboreze mai îndeaproape. De aici, așa-zisa pricepere mai mare la multi-tasking la femei, comparativ cu barbatii.

Desigur că bărbații sunt mai prezenți în academii și în politică, iar femeile mai mult la cratiță. Asta ca medie statistică, o spun repede, să nu mă linșeze intelectualele acestei țări. Si atunci de ce e dovedit ca barbatii sunt cei mai buni bucătari, iar atunci cand intră în politică, femeile se dovedesc cel puțin la fel de capabile precum partenerii lor?

E firesc să fim diferiți. Feministele deceniilor trecute între timp s-au potolit și acum militează, mai rațional, pentru normalitate în viața femeilor asuprite din lumile defavorizate. Deși, cel puțin dupa Brigid Schulte, există discrepanțe majore între bărbați și femei în societățile considerate foarte avansate din punct de vedere economic în ce privește timpul liber, zilele de concediu și implicarea in creșterea copiilor. Câteva fraze din cartea lui Brigid, pe care o recomand cu caldură (și cartea, și pagina ei de Facebook și contul de Twitter).

‘Cheia unei vieți bune este să ai timp de cele trei arene: muncă, iubire, joc.’

‘Fără o clasă socială care are timp liber, lumea nu ar fi ieșit niciodată din barbarie.’

‘Creierul bărbatului produce cu 52% mai multă serotonină decât creierul femeii.’ (deficitul de serotonină este asociat stărilor de anxietate și depresie – nota mea).

‘Munca a devenit centrală în viețile noastre; ea a ajuns să răspundă la întrebări precum Cine ești? sau Cum îți găsești sensul si scopul în viață?. Timpul liber a fost trivializat, pare ceva ce apreciază numai cei care vor timp pentru bârfă și shopping.’ Istoric vorbind, e normal să fim diferiți. E normal ca bărbatul să nu își găsească șosetele în dulap și femeia să citească harta invers. Demult, când eram barbari (acum nu mai suntem…), femeia păzea peștera și își proteja copiii, iar bărbatul pleca la vânătoare. Asta o spun etologii, științific. Fiecare dintre ei veghea o jumătate din supraviețuirea familiei. Nu putem fi la fel. Nu ne dorim să fim la fel. Dar din când în când, să ne amintim însă că am lăsat demult în spate peșterile și că acum modul în care femeile și bărbații își îndeplinesc rolurile vine, în mare parte, din așteptările sociale ale culturii în care trăim. Cum ar spune Brigid, ‘There is no brain wiring that says: ‘Don’t do the dishes!’. Vă las acum cu Brigid, să vă mai spună câte ceva preţ de 4 minute şi ceva. Vă grăbiţi?

Categorie:

Literare, psihologie usoara

Tagged with:

Sunt douã feluri de oameni

Nu pot sã traduc poezia asta, desi are cuvinte atât de simple. V-o recit cu intonatie si-apoi vã spun ce-a vrut sã zicã poetul, bine?

‘There are two kinds of people on earth today,

Just two kinds of people, no more, I say.

Not the good and the bad, for ‘tis well understood

That the good are half-bad and the bad are half-good.

No! The two kinds of people on Earth I mean

Are the people who lift and the people who lean.

There are two kinds of people, no more, I say.

Not the sinner and saint, for it’s well understood,

The good are half bad and the bad are half good…

No; the two kinds of people on earth I mean,

Are the people who lift and the people who lean.’ (Ella Wheeler Wilcox)

Psihologii vorbesc despre personalitãtile dependente, despre personalitãtile-scai, despre personalitãtile care au nevoie de ceilalti pentru cã nu se stiu baza pe ei însisi. Poezia asta îi numeste ‘the people who lean’, cei care îsi trãiesc viata rezemati de ceilalti.

Mai sunt si alti oameni: cei care ridicã, cei care stau stâlp lângã rezemati. Rezemãtorii, adicã. Cei puternici, Atlas-ii zilelor noastre, care duc pãmântul în spate si se laudã cã e prea usor.

Poetul nu ne zice, dar se întelege cã ar trebui sã evitãm sã ne trãim viata pe lângã copaci. Sã stãm singuri si drepti si sã ne infruntãm cu curaj toate încercãrile, toate himerele, toate cosmarurile, toate succesele. Ce se întâmplã însã atunci când cei puternici se lasã pe cei slabi? Când manipulatorii puternici se dau vulnerabili si cei rãniti se joacã de-a salvatorul? Nu vã grãbiti sã trageti concluzii si nici sã ridicati piatra, cãci vã spun: pentru fiecare cãutãtor de reazem existã un spãtar. Conteazã doar de ce parte a scaunului te asezi…

Categorie:

Literare

Tagged with:

Ella Wheeler Wilcox; personalitate dependenta; doua feluri de oameni

Lista dorințelor mele

O carte de citit într-o noapte. O poveste adunată din piese minuscule pe care, în orice ordine le-ai pune, compun același model: o mercerie. un blog despre cusut și împletit (dixdoigtsdor.com, adică zecedegetedeaur – blogul există, desigur!), o familie banală dintr-un orășel banal din Franța. un salon de coafură ținut de două gemene, care visează să împartă același bărbat.
Și Ei Doi: Jocelyn și Jocelyne Guerbette, care au împreună trei copii (de fapt, doi şi o nălucă).

O viață atât de previzibilă, încât ajunge să se confunde cu fericirea, un „Dumnezeu al lucrurilor mărunte”, cum zice prin alte cărţi. Şi multe, multe vise.

Ce-ai face dacă ai câştiga la Loto optsprezecemilioane de euro? Sau, mai precis, 18.547.301 euro şi 28 de centime. Nu-i aşa că i-ai ascunde într-un pantof vechi dintr-un dulap care stă să cadă pe tine în fiecare dimineaţă când te priveşti în oglindă şi-ţi spui că, în pofida kilogramelor în plus, eşti încă foarte frumoasă?
Nu-i aşa că nu ai spune nimănui, de teamă că nu vei mai fi iubită pentru ceea ce eşti, ci pentru ce ai? Nu-i aşa că cei dragi te vor urî pe ascuns pentru că nu i-ai lăsat să se lupte pentru dorinţele lor?
Nu-i aşa că te-ai apuca să faci liste? De nevoi, de dorinţe, de nebunii ale tale şi doar ale tale, doar ca să realizezi că le inventezi pe loc?

lista nevoilor:

lista dorinţelor:

lista nebuniilor:

Ce-aş face cu optsprezece milioane de euro? Habar n-am. Probabil i-aş pune într-un pantof vechi şi aş continua să lupt pentru ceea ce îmi doresc cu adevărat. Pentru că, spune Jocelyne, „să fii bogat înseamnă să vezi tot ce e urât pentru că ai aroganţa de a gândi că poţi schimba lucrurile. Că e de ajuns să poţi plăti pentru asta.”

Şi da, acum o jumătate de an a apărut şi filmul; trailerul, aici:

Categorie:

Literare

Tagged with:

Conversatii la sauna

Astazi, pe seara.

Numar papucii de la intrare: 5 perechi. Rezonabil, imi zic, si intru. Cateva picioare se strang sa-mi faca loc. Le zic ‘buna seara’ si imi caut culcus. Este. Cam cat pentru un fund si un prosop.

85 de grade. E bine. Ies furiile, ies apele, ies frustrarile, iese frica.

– Auzi ma, clepsidra aia a intepenit sau merge? Ca parca tot asa arata de cand am intrat, zice o barba, stergandu-se de sudoare.

– O mana cu degetele lungi, gheroase, trage un bobarnac eprubetei cu nisip. Merge, zice, si se aseaza gafaind la loc, pe treapta de sus.

– Ce faci, ma, zice barba catre cel de langa mine, brusc inviorat de convingerea ca timpul trece inexorabil. Ce faci de Revelion?

– Nimic, stau acasa.

– Cu e…?, mai vrea sa stie barba. [aici n-am inteles daca e era ‘ei’ sau ‘E.’ Probabil ca ‘ei’.]

– Da, cu, ofteaza vecinul meu. Ma uit la el piezis. Adolescent imberb, la vreo 15-16 ani, breton cainesc, fara semne particulare.

– De ce nu pleci, nu te lasa?

– Si daca as vrea, tot nu m-ar lasa.

– Pai ca sa te lase, trebuie mai intai sa vrei tu, rasufla barba, mandra de logica ei.

– Mda…

Ghearele mai intorc o data clepsidra. Eu imi promit ca data viitoare am sa-mi iau un prosop mai lung, cat sa stau pe el si sa ma sterg si pe fata in acelasi timp. Subtilitati.

Vecinul meu se strange brusc. Mai de sus coboara un chinez. Numar prin usa: tot cinci perechi. Desigur, pe mine uit mereu sa ma iau in calcul.

– Si totusi,…, insista barba.

– De ce sa ma duc, ma, de ce??, se enerveaza pustiul. Mai bine stau acasa decat sa ma duc sa ma fac muci!!

Isi ia furios prosopul si iese. La usa sunt patru perechi de papuci.

Categorie:

Literare, observer

Tagged with:

Noduri și semne pariziene

La fiecare colţ de stradă, te aşteaptă ceva. Un mesaj pe care, cumva, îl aşteptai să vină, poate sub altă formă, în alt moment şi din altă sursă. În fiecare ulicioară, că se înfundă sau nu, te surprinde ceva. Atunci când se înfundă, se numeşte ‘impasse’. Nu mai ştiu pe unde eram şi am vazut ‘Impasse des boeufs’. Se mai întamplă şi altora, deh.. (Boss nu înseamnă întotdeauna ‘şef’).

Într-o casă aparent ca toate celelalte s-a scris Ulise. În alta s-a fondat sociologia pozitivă. În alta a trăit Descartes, care a continuat să creadă, cumva naiv, că dacă gândim, trăim. În fiecare cartier, sunt alte lumi şi alte feţe: de la Marais-ul agitat şi vesel, cu Hava Naghila cântată în mijlocul străzii la acordeon (or fi fost români?) la Montmartre, poate cel mai contrastant loc: aici ai viile, cabaretul iepurelui (adică Le Lapin Agile), casa în care a trait Dalida, Passe Muraille (omul care trece prin zid, sculptura actorului Jean Marais), iar puţin mai încolo Place Pigalle cu toate magazinele de sex invitrinat, apoi Picatura de Aur (Goutte d’Or), vizitabil pe lumină, atat e de mare melange-ul de maghrebini, negri şi alte naţii, imigranţi francofoni în căutare de mai bine.
Vrei romantism? Du-te la mur des ‘je t’aime’ și citește-ți emoția în toate limbile lumii.

Te-ai săturat de romanță și trecut? Fugi în Defense și dă-ți capul pe spate la cartierul business de zgârie-nori de acum 40 de ani. Vrei istorie? Treci înapoi în Saint Germain, du-te la Notre Dame, fugi la Pantheon, vezi să nu ratezi Saint Etienne du Mont, fugi, fugi, fugi. Nu fugi! Appolinaire a ridicat în slăvi ‘flaneur’-ul, privitorul aparent leneș, care soarbe din viața unui oraș în ritmul pașilor lenți.

Privești superior magazinele Tati înlănțuite în cartierul maghrebin? Du-te în Vendôme să admiri ceasurile de treizeci de mii de euro. Te-ai plictisit de vânzoleala de pe Sena centrală? Evadează în toiul nopții pe insula lebedelor (Ile des Cygnes) unde se termină cursa nebună a bateau-bus-urilor și toate celelalte, care întorc, cuminți, sub privirile Statuii Libertății celei mici.

Sunt multe, multe cât o viață de om, pe care nici o pagină, fie ea și virtuală, nu le poate cuprinde. Ce rămâne sunt mesajele orașului, pe care drumul ni le scoate în cale la fiecare cotitură. Așa:

Categorie:

Literare, Uncategorized

Tagged with:

Autobiografia unui meme

Reţelele sociale sunt pline de mine, deşi eu m-am născut în altă parte. La carte scrie că sunt un element cultural recognoscibil şi transmis prin imitaţie (de aici, şi termenul de „mimetica / mimetism”). În cel mai pur sens darwinist, numai acelea dintre noi care supravieţuiesc selecţiei naturale merg mai departe.

Pe internet, mă ţine în viaţă faptul că sunt replicat în masă. Cu cât mai mult, cu atât mai bine.

Ce sunt eu?

Pot să fiu orice, de la un cuvant la o idee, un citat, un link, un filmuleţ. Mă pot schimba cu timpul, din joacă, parodie sau ajustări ale celor care mă dau mai departe. Evident, cum nimic nu se întâmplă fără un scop pe lumea asta, atunci când am succes, sunt preluat şi folosit în campanii de marketing viral; sunt pus la muncă, desigur, numai că banii nu îi iau eu.

Suntem mulţi în familie, după cum am spus, însă eu sunt, de departe, cel mai cunoscut. De regulă, încep să fiu construit pornind, siropos, de la un fundal cu un apus de soare, o mare, cerul înstelat sau un coş cu flori. Deasupra, mâna delicată a creatorului meu adaugă un citat; varianta mea reuşită e un citat bun; varianta-rebut este un clişeu de care până şi mie însumi mi se face ruşine. De exemplu:

Alteori, îmi place de mine, mă simt mîndru şi cu de toate: sare, piper, înţelepciune, fără siropuri si brizbrizuri inutile. Aşa:

De ce exist? Pentru că oamenii au nevoie de mine. Să dea înţelept din cap atunci când mă citesc şi să se simtă mai bine în faţa celorlalţi atunci când mă dau mai departe. Like-urile pe care le primesc eu le arată lor cât de inteligenţi sunt, le validează sufletul şi spiritul şi mintea.

Exist şi pentru că sunt uşor de făcut: se ia o poză de pe net, nu contează a cui, şi se lipeşte deasupra un citat fain (sau banal, sau stupid, sau plat, sau fumat, sau truistic). Sunt gata! Eu, meme-ul, un covrig cald, gata în câteva minute, inventat ca să astâmpere o foame de sens a cărei ostoire ar costa prea mult într-un restaurant bun – o carte, un film, o introspecţie cinstită. Şi uite-asa, din prea mulţi covrigi, dospim ca pâinile dar nu creştem deloc.

_________________

Notă: Iată şi un mod ceva mai constructiv pentru cei carora crearea mea le dă fiori de plăcere.

Categorie:

Literare

Lectie de viata

– ‘Stupid girl’, imi spune si se-ndeparteaza furios. M-am trezit langa mine cu un neamt masiv si batran, insotind o doamna care mergea cu cadrul.
Aproape imi dau lacrimile. Nu vazusem semnul de ‘masa rezervata pentru persoane cu handicap’, ocupata sa mananc frugal inainte de a fugi la hamam. Aveam putin timp liber si voiam sa-l folosesc la maxim. Huzur. Ioc huzur.

Ma ridic instantaneu si ies fugind din restaurant. De ce eu? Chiar nu vazusem. De ce asa virulent? Nu mai erau atatea mese libere in mamutul ala de restaurant? Si de ce ‘girl’? Copilul din mine s-a chircit, certat.

Incerc sa uit; toata ziua incerc sa uit. ‘Stupid girl, stupid girl, stupid girl, proasto, proasto, proasto’. Parca suna mai bine in engleza, totusi.

A doua zi. Imi sustin prezentarea. Iese bine. Imi strang incet laptopul si hartiile. Dau sa ies din sala si atunci o vad. Ramasesem doar noi doua in sala. Statea in primul rand, tricotand.

– Andrea [numele e schimbat], o intreb, vrei sa te ajut sa mergi la masa?
– Da, vreau, spune bucuroasa, baga andrelele in geanta si scoate bastonul alb, pliant, magnetic, pregatindu-se de drum.

Si ce drum! Panta, curba, stanga, dreapta, aici sunt niste fotolii (‘Vrei sa te odihnesti? Nu’, zice), avem putin, uite, doar coridorul asta, 100 de pasi, ii spun. Pasi de-ai mei…
Incepe sa ma doara spatele, cocotata pe tocuri si aplecata pana la 1 metru 50, cu laptopul care sta sa alunece de la subsuoara si poseta agatata de degetul mic. Ii simt presiunea in palma si imi dau seama ca merg prea repede. Incetinesc.

Ajungem la restaurant. Uite, mai avem putin ii spun, facandu-mi loc printre oameni. Si dintr-odata imi rasare un gand.

UNDE E MASA AIA? Aia cu semnul pe ea, asezata acolo, la margine, convenabil, in fata bufetului cu dulciuri? Mi-o doream cu disperare. ‘Sa nu stea nimeni la ea, sa nu stea nimeni la ea, sa nu stea nimeni la ea’, imi spun, aproape rugandu-ma. Iat-o. E goala. Ne prabusim amandoua pe scaune.

Mi-e rusine. Pentru ca, oricat de nevinovat si neintentionat am gresit ieri, mi-am primit rasplata. Pentru ca viata are un fel straniu si genial de a-ti intoarce faptele. Pentru ca ‘n-am vrut’ si ‘n-am stiut’ si ‘ups, pardon, dar nu e vina mea’ sunt doar niste scuze futile. Si nu in sensul de f.utile.

(Kemer, noiembrie 2014)

Categorie:

introspectie, Literare

Tagged with:

să râdem de noi înșine, oameni buni

Festivalul filmului francez, seara finală. Liste de aşteptare, înghesuiala, agitaţie, nu mai sunt locuri, aşteptaţi să ajungă în cinematografe etc. etc.
Ne strecurăm şerpeşte în penultimul rând, fericiţi că nu stăm în primul. Discursuri, ambasador, interviuri, premii.
Gata, filmul din seara asta, apărut pe ecrane acum câteva luni, in aprilie. Medi Sadoun, unul dintre actorii principali şi Philippe de Chauveron, directorul filmului apar pe scenă; aplauze slabe, așteptări (încă) neîmplinite. Să înceapă!

Un film despre prejudecățile noastre, ale tuturor, nu doar ale unui cuplu catolic de francezi comme il faut, care își văd cele patru fete măritate, pe rând, cu un arab, un evreu, un chinez și un negru.

Cei doi revin pe scenă; aplauze îndelungi, întrebări, emoție.
Nu vreau sa vi-l povestesc, ci doar să vă spun: din 14 noiembrie in cinematografele din București și din țară. Merită fiecare minut. Să ne luăm în râs ca să ne întelegem mai bine. Să râdem de prejudecățile lor ca să le conștientizăm mai bine pe ale noastre. Și, în final, să realizăm că nici o problemă nu este cu adevărat insurmontabilă.

Categorie:

Literare

Tagged with:

Viata turbo

– Am ‘supravietuit’ azi doar ca stiam ca la 9 seara ajung aici, zic, catarandu-ma pe patul de masaj.
– Pai??
– Pai…si zic cateva chestii, apoi ma opresc. Multe si importante, concluzionez, fara amanunte. Vitale, mai zic si-nchid ochii.
– Eu trec strada, dar tu la cat ajungi acasa?, ma trezesc eu.
– Pe la 11, zice ea, ca stau departe.
– Si sotul ce zice?
– Pai ce sa zica, ca n-am. Sunt doar eu cu fetele. Aia mare, de 23, si aia mica, de 15.
– A, pardon, n-am vrut sa fiu indiscreta.
– Nu mai am.

Incepe sa framante la un picior. Eu imi inghit intrebarile in sec.Mi se face sete.

– A murit acum 7 ani jumate.
Deschid un ochi si ma ridic in cot s-o studiez mai bine. Pe ea si varsta ei.
– Pai cati ani….?, las eu intrebarea suspendata.
– Avea 37 cand a murit, si eu 36. Cancer la colon.

Tacere pret de multe maini si picioare.

– Si nu te-ai mai….?
– Nu, am avut fetele.

Ma simt norocoasa pentru cei 3 ani in plus ai mei, pentru 40-ul batut pe muchie, care uneori ma incurca si ma-nciudeaza, pentru ca mai sunt inca atatea lucruri de facut.
Ma uit la ea: 44? Imposibil. Probabil ca a trait cat pentru amandoi, asa de-mbatranita arata. Asa ne e si noua, astora care fugim de dimineata pana seara, la un moment dat o sa avem cincizeci grei cat o suta?

Categorie:

Literare

Vanatorul

Visceral, urasc vanatoarea. E cel mai puternic sentiment negativ de care sunt capabila si pe care nu l-am stiut sau putut vreodata indrepta catre oameni. Ura mea pentru oameni e la fel de incapabila ca o pusca goala si ruginita.

Dar vanatoarea, ah, vanatoarea! Cand a fost inventata, statea pe prima treapta a piramidei lui Maslow. Mai apoi, era un apanaj al regilor. Acum, e un privilegiu al acelora care recurg la ea ca la un ultim simbol al dovedirii barbatiei.

Mirosul prazii sfasiate de frica, cainele innebunit de trofeul sau iminent, de gloria in fata stapanului. Stapanul, imbatat, o vreme, de gloria nemuririi prin luatul altei vieti. Alergarea. Nerabdarea. Panda. Prinsul. Zbaterea. Posesia.

Urasc vanatoarea, ziceam, pentru ca iubesc animalele si viata si blana matasoasa si ochii umezi. Dar sunt, cu toate astea, si eu o vanatoreasa. I am a fucking book hunter.

Si nu de oricare, ci o vanatoreasa veroasa si absolut verosimila. Imi jur sa nu mai intru intr-o librarie, dar apoi imi amintesc de pisica alb-neagra de la Kiralina si imi fac drum pe acolo. Stau la panda printre rafturi, ca un ogar abil in asteptarea prazii care va scoate nasul dintre coperti, dandu-se de gol. Intorc capul uneori cand trec prin fata vreunui paradis de carti, cum altii in fata unui magazin de ciocolata. Strecor, vinovata ca un addict, inca 3 bucati in geanta si ma uit in jur sa nu ma vada nimeni. Endorfinele mele zburda. O iau razna. Topaie de fericire.

Apoi le uit pe raft cateva saptamani si luni. Din timp in timp, imi fac liste de carti in avans si ma tin de ele o vreme. Alteori, le ling cu privirea, visand la momentul in care am sa ma napustesc asupra lor, precum ogarul cu potarnichea pandita-n tufis.

Si vine momentul. Clipa aceea implatibila si suspendata-n puful placerii asteptate cand, cu degetele facute gheara, o-nhatz de cotor si-o trag de ciuf afara din raft. A mea esti! O adulmec de la distanta, apoi mai aproape, ii dau tarcoale precum un ogar bine crescut si binecrescut, ii mangai coperta, o-ntorc si-o sucesc pe toate partile, citesc copertile, apoi cuprinsul, apoi o frunzaresc…apoi ma scufund in ea. Aproape ca un episod de amor din ala bun, cartile provoaca in oameni ca mine frisoane de ogar.

Si ma-ntreb: ce drept am eu sa-i urasc pe vanatori?