Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Vanatorul


Visceral, urasc vanatoarea. E cel mai puternic sentiment negativ de care sunt capabila si pe care nu l-am stiut sau putut vreodata indrepta catre oameni. Ura mea pentru oameni e la fel de incapabila ca o pusca goala si ruginita.

Dar vanatoarea, ah, vanatoarea! Cand a fost inventata, statea pe prima treapta a piramidei lui Maslow. Mai apoi, era un apanaj al regilor. Acum, e un privilegiu al acelora care recurg la ea ca la un ultim simbol al dovedirii barbatiei.

Mirosul prazii sfasiate de frica, cainele innebunit de trofeul sau iminent, de gloria in fata stapanului. Stapanul, imbatat, o vreme, de gloria nemuririi prin luatul altei vieti. Alergarea. Nerabdarea. Panda. Prinsul. Zbaterea. Posesia.

Urasc vanatoarea, ziceam, pentru ca iubesc animalele si viata si blana matasoasa si ochii umezi. Dar sunt, cu toate astea, si eu o vanatoreasa. I am a fucking book hunter.

image

Si nu de oricare, ci o vanatoreasa veroasa si absolut verosimila. Imi jur sa nu mai intru intr-o librarie, dar apoi imi amintesc de pisica alb-neagra de la Kiralina si imi fac drum pe acolo. Stau la panda printre rafturi, ca un ogar abil in asteptarea prazii care va scoate nasul dintre coperti, dandu-se de gol. Intorc capul uneori cand trec prin fata vreunui paradis de carti, cum altii in fata unui magazin de ciocolata. Strecor, vinovata ca un addict, inca 3 bucati in geanta si ma uit in jur sa nu ma vada nimeni. Endorfinele mele zburda. O iau razna. Topaie de fericire.

image

Apoi le uit pe raft cateva saptamani si luni. Din timp in timp, imi fac liste de carti in avans si ma tin de ele o vreme. Alteori, le ling cu privirea, visand la momentul in care am sa ma napustesc asupra lor, precum ogarul cu potarnichea pandita-n tufis.

Si vine momentul. Clipa aceea implatibila si suspendata-n puful placerii asteptate cand, cu degetele facute gheara, o-nhatz de cotor si-o trag de ciuf afara din raft. A mea esti! O adulmec de la distanta, apoi mai aproape, ii dau tarcoale precum un ogar bine crescut si binecrescut, ii mangai coperta, o-ntorc si-o sucesc pe toate partile, citesc copertile, apoi cuprinsul, apoi o frunzaresc…apoi ma scufund in ea. Aproape ca un episod de amor din ala bun, cartile provoaca in oameni ca mine frisoane de ogar.

Si ma-ntreb: ce drept am eu sa-i urasc pe vanatori?

image

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete