Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Falsa relaxare sau cinci zaruri de fuga

iunie 13, 2015

– Ah, ce bine ca am cinci minute! Ia sa vad ce s-a mai intamplat pe Facebook!

– Uh, am scapat mai devreme! Sa ma intind repede si apoi ma apuc de treaba!

– Nu mi-am imaginat ca o sa-mi ramana timp sa beau repede o cafea!

Ihim. Zilnic o comitem asa. Zambim vinovat pe sub mustata ca am reusit sa pacalim timpul. Neah. El ne-a pacalit pe noi.

Sunt prea multe interjectii pana acum? E intentionat. Si este pentru ca a folosi interjectii in loc de cuvinte seamana cu a ne pacali cu pauze chinuite, scurte si furate in loc de a gasi spatiu in programul zilnic pentru ceea ce e de drept al nostru.

Sfanta Pauza, caci despre ea e vorba, nu e ceva ce se fura. Nu e un loc rusinos in care te furisezi sa nu te vada lumea. E un spatiu castigat in ordinea fireasca a zilei. Planific-o! Haide, raspunde-mi iritat: „Cum sa planific ceea ce e de drept al meu? Planific destul to-do list-uri si aplic matricea lui Covey, dansand mai mult sau mai putin stangaci printre importante si urgente. De ce as mai planifica si ceea ce ramane, atat de putinul timp care ramane?”

Pentru ca, neplanificat, nu iti va mai ramane deloc. Pentru ca urgentele neimportante invadeza tot spatiul, ca o miere insidioasa si deloc dulce care sfarseste prin a te paraliza cu totul in panza ei cleioasa.

Cinci lucruri:

1. pune ceea ce iti place sa faci in calendar, alaturi de lucrurile importante.

2. fugi de iluzia ca 15 minute furate ‘fara program’ iti pot oferi ceva valoros. Nu o sa te simti decat si mai haituit.

3. imparte ceea ce iti place sa faci pe parcursul unei saptamani. A face in fiecare zi, pe langa jobul zilnic, si jogging, si o lectie de spaniola, si 30 de pagini din cartea preferata te vor lasa epuizat la finalul zilei, fara o satisfactie reala.

4. chiar daca poti castiga, rational si pe hartie, 20 de minute daca sari peste pranz, in fapt pierzi 20 de minute in care sistemul tau 1 (da, acela responsabil de fight-flight-freeze si de reactii emotionale, spontane) ar fi putut sa preia temporar comanda de la sistemul 2, rational, calculat, dar total epuizat.

5. s-a dovedit stiintific (pot sa vin si cu bibliografie) ca pauzele gandite si cu cap luate reusesc sa ne faca sa ne intoarcem cu idei si mai energizati la treaba careia pana atunci nu reuseam sa-i dam de cap.

Pauza nu e un tricou murdar pe care sa-l ascunzi in cosul cu rufe. E o lenjerie de lux de purtata cu mandrie. Pe dedesubt, desigur :). Dar zambetul tau cand stii ce porti? Priceless.

Categorie:

psihologie usoara, schimbare

Lasă un comentariu

Tagged with:

Calaul, Victima si Salvatorul

iunie 3, 2015

Poate mai inchegat si mai solid decat triunghiul conjugal e triunghiul format din trei roluri pe care cu totii, poate, le-am jucat pe rand in viata noastra. Un triunghi echilateral dar departe de a fi echidistant, care promite senzatii de zeci de ori mai tari decat orice confrate de-al lui, indiferent de forma si culoare.

V-ati indragostit de teorema lui Pitagora? De regula laturii opuse unghiului de 30 de grade? Ntzzz! Triunghiul filmului politist care se intampla zilnic in vietile fiecaruia dintre noi e infinit mai complex si scapa oricaror leme.

Gandit de Karpman in 1968, cele trei roluri sunt distribuite pe principiul ‘cine se aseamana se aduna’. Astfel, Victima nu e chiar atat de neajutorata pe cat pare, Salvatorul nu ajuta cu adevarat, iat Calaul nu prea are un motiv reala de a sari pe Victima. Fiecare, de fapt, ii ofera celuilalt ceea ce are nevoie. In acelasi timp insa, sau poate in primul rand, isi ofera lui insusi ce ii lipseste.

De curand, am vazut o noua reeditare a jocului, in care Victima, strigand dupa ajutor si neprimindu-l, a facut cel mai natural lucru cu putinta – in economia bolnava a acestui schimb, desigur – si anume a incercat sa il convinga pe Salvatorul care nu a vrut sa se lase atras in joc ca, de fapt, daca nu intervine, e si el la randul lui o Victima potentiala a aceluiasi Calau. Un joc magistral jucat, doar ca fara succes caci, o data ce recunosti scenariul, poti sa refuzi rolul in care esti distribuit.

Colegul care se vaita zilnic ca il dor picioarele, incat ajunge Calaul departamentului? Sotia care te salveaza impotriva vointei tale de la prea multa munca pe care o depui? Enervantul care isi cauta pedeapsa chinuind pe altii? Jucam rolul care ne indeplineste o nevoie adanca, emotionala, irezistibila. Victima are nevoie de atentie, fie chiar si negativa. Calaul – de o razbunare impotriva propriei umiliri. Salvatorul cauta iubirea, recompensa, recunoasterea. Unul fara altul nu exista. Si ii vezi, tarandu-se unul de altul, legati cu lanturi nevazute, chinuindu-se si salvandu-se reciproc si continuand sa isi valideze unul altuia existenta prin rolul pe care il joaca. Si e firesc, aproape eliberator sa ne intrebam:

Cine esti tu, atunci cand nu te plangi?

Ce insemni, atunci cand nu nu chinui pe cineva?

Cine mai esti cand ai scos haina de pompier de serviciu?

Tpti astia trei sunt tare tristi si previzibili. Dar fara sa isi joace piesa, nu ar mai fi nimic.

Categorie:

psihologie usoara

Lasă un comentariu

Tagged with:

Sunt douã feluri de oameni

mai 7, 2015

Nu pot sã traduc poezia asta, desi are cuvinte atât de simple. V-o recit cu intonatie si-apoi vã spun ce-a vrut sã zicã poetul, bine?

‘There are two kinds of people on earth today,

Just two kinds of people, no more, I say.

Not the good and the bad, for ‘tis well understood

That the good are half-bad and the bad are half-good.

No! The two kinds of people on Earth I mean

Are the people who lift and the people who lean.

There are two kinds of people, no more, I say.

Not the sinner and saint, for it’s well understood,

The good are half bad and the bad are half good…

No; the two kinds of people on earth I mean,

Are the people who lift and the people who lean.’ (Ella Wheeler Wilcox)

Psihologii vorbesc despre personalitãtile dependente, despre personalitãtile-scai, despre personalitãtile care au nevoie de ceilalti pentru cã nu se stiu baza pe ei însisi. Poezia asta îi numeste ‘the people who lean’, cei care îsi trãiesc viata rezemati de ceilalti.

Mai sunt si alti oameni: cei care ridicã, cei care stau stâlp lângã rezemati. Rezemãtorii, adicã. Cei puternici, Atlas-ii zilelor noastre, care duc pãmântul în spate si se laudã cã e prea usor.

Poetul nu ne zice, dar se întelege cã ar trebui sã evitãm sã ne trãim viata pe lângã copaci. Sã stãm singuri si drepti si sã ne infruntãm cu curaj toate încercãrile, toate himerele, toate cosmarurile, toate succesele. Ce se întâmplã însã atunci când cei puternici se lasã pe cei slabi? Când manipulatorii puternici se dau vulnerabili si cei rãniti se joacã de-a salvatorul? Nu vã grãbiti sã trageti concluzii si nici sã ridicati piatra, cãci vã spun: pentru fiecare cãutãtor de reazem existã un spãtar. Conteazã doar de ce parte a scaunului te asezi…

Categorie:

Literare

Lasă un comentariu

Tagged with:

Ella Wheeler Wilcox; personalitate dependenta; doua feluri de oameni

Text & Sext

aprilie 19, 2015

Acum câteva săptămâni, Durex a făcut public un studiu realizat de o echipă de cercetători de la Durham University, coordonată de Dr. Mark McCormack. Titlul? Care (mai) e rolul tehnologiei smartphone în relaţiile noastre erotice şi sentimentale.

30 de cupluri din UK au fost intervievate în februarie 2015 cu privire la beneficiile şi dezavantajele tehnologiei în cuplu: este pozitiv faptul că ne putem suna şi da un sms scurt în timpul zilei, ca să ne reamintim că ne iubim şi să stabilim detaliile pentru cina romantică de sâmbătă seara. Nu mai e aşa de sexy că ne cărăm cu telefoanele în pat, sau stăm unul în faţa celuilalt la restaurant în aceeaşi sâmbătă romantică, conectaţi cu cei cinci sute de prieteni (Gunther Grass tocmai ce zicea că, dacă ai 500 de prieteni, nu prea ai niciunul..) mai degrabă decât cu iubirea vieţii noastre.

Pozitive

Pentru unii, smartphone-ul a reprezentat însăşi fundaţia relaţiei, mai ales la început, când sutele de sms-uri pe zi au ajutat la clădirea şi menţinerea magiei în momentele dintre întâlniri. Majoritatea participanţilor a spus că, pe măsură ce relaţia avansa şi se maturiza, telefoanele erau utilizate din ce în ce mai puţin. „Îi trimit câte un mesaj de câteva ori pe zi, ca să văd dacă e bine şi să ştie că mă gândesc la ea”, spune un tip de 22 de ani.

Aparent, telefoanele mobile sunt o sursă inepuizabilă de subiecte de conversaţie, căci „cât de mult poţi să vorbeşti despre viaţa ta şi despre ce faci zi de zi?” se întreba, naiv, acelaşi tip.

În ce mod încurcă tehnologia viaţa sexuală a cuplurilor?, s-a întrebat, îngrijorat, Durex, comandând și sposorizând acest studiu. Well..nu prea o încurcă, arată studiul, dacă privim jumătatea plină a paharului. Și, de fapt, în multe situații o ajută: poze și filmulețe ca preambul al unei relații încă neavansate, inspirație de pe YouTube, aluzii, încercări timide, puse la adăpostul unui refuz face-to-face. Cuplurile mai tinere merg un pas și mai departe: tehnologia le oferă oportunități pentru experimentarea sexului virtual atunci când sunt departe unul de celălalt sau pentru a-și îmbunătăți tehnica, filmându-se.

Negative

Cam atât cu părțile pozitive. O participantă a spus că telefonul mobil al partenerului este o „ea” care stă mereu între ei, Un altul – că smartphone-urile fac ca lumea tentațiilor și posibilitatea de a înșela cresc exponențial atunci când ai lumea și toate femeile / toți bărbații – la picioare. Apoi, aplicațiile – mii și mii, gratuite și pe bani, pentru lucruri de care nici nu știai că ai nevoie și fără de care erai, probabil, la fel de fericit. „O ţin pe prietena mea în braţe şi în acelaşi timp mă joc pe telefon.”; „Stăm amândoi în pat şi fiecare e cu nasul în telefonul propriu”.

Durex are totuşi de ce se îngrijora: de multe ori, momentele în care cuplurile fac dragoste sunt fie amânate, fie întârziate, fie anulate de tot. Partenerii nu mai observă semnalele erotice ale celuilalt, sunt prea atraşi de jocuri şi notificări, uneori îşi ascund oboseala, teama de rutină sau plictisul în spatele micului ecran (nu, asta nu mai e sintagma pentru televizor!) sau, atunci când se duc în pat, s-a făcut atât de târziu, încât…„Îl fac să aştepte până am terminat cu update-urile, dar tot mă culc cu el după aceea.”

Strategii

O grămadă, cele mai multe nu suficient de puternice: telefonul interzis în dormitor, dezinstalarea unor aplicaţii, un NU hotărât telefonului la masă sau la întâlnirile cu prietenii. „O dată, i-am trimis prietenei mele un sms cu textul: „Hei, sunt aici!”. Eram amândoi la restaurant şi ea era pe Facebook, ca şi cum eu n-aş fi fost acolo.”

Soluţia? Să renunţăm la ele? Nu. Să ne lăsăm cotropiţi de ele? Nu. Să le mai închidem din când în când, şi să ne luptăm cu ideea că se schimbă lumea în cele două ore când reînvăţăm să trăim analog. Era nevoie de studiul ăsta ca să aflăm lucruri pe care le trăim deja? Probabil că nu. Dar dacă ar fi aibă un merit, este că ne atrage atenţia asupra unui lucru care e atât de sub nasul nostru, încât nu îl mai vedem: ne trece viaţa, fraţilor, cu nasul în butoane, si vânzările de prezervative scad, şi am pierdut demult iluzia controlului. Turn off to turn on for a while, shall we, dear digital natives?

Categorie:

Marketing, psihologie usoara

Lasă un comentariu

Tagged with:

Despre prejudecãti si alte tare

aprilie 5, 2015

‘E mai usor de dezintegrat o prejudecatã decât un atom’, avertiza Einstein.

Categorie:

Uncategorized

Lasă un comentariu

How can talking about my feelings help me?

martie 22, 2015

Not long ago, I was saying that by the end of the year I will respond to the most frequent three questions I hear in my therapy office. About the first one („Why am I the one who has to change?”) I wrote quite recently.

Today we move on to the next one. Talking about one’s feelings – and how can it help?

I meet a lot of people saying: I do not need to talk to a therapist. I can as well confess to a friend, s/he can give me good advice, and, moreover, I do not have to pay him/her for listening to me. What’s more, it’s easier for me to talk to a person I know. Is this correct? Yes and no.

It’s true that any close person can be a valuable resource in the therapeutic process. You meet your therapist one hour per week, whilst a close friend will accompany you for a longer period of time. I always encourage my clients* to discuss with their close ones some of the things we talk about in my office, if they consider it useful. In this way, they can benefit of an enlarged support in their effort of change.

However, this is not enough. What is the benefit to discuss with a therapist? What is the purpose of a weekly 50 minutes meeting to ask for a paid qualified support? What’s the use of talking?

Below are five of the benefits:

Talking orders one’s mind. Thinking is like a playful child, always restless, always inconsistent. Similar to writing, talking forces the thought to become more disciplined, to get shape, to be firmly contoured. And, more importantly, to have a logic that lets all imperfections and all wounds be seen, as without this lucid look no healing is ever possible.
Talking gets information from all the hide & seek places. I have witnessed many times small revelations such as: “Wait, it’s only now that, by saying this to you, I realize that actually…” and “It’s strange, I have never thought about this before!” Talking has the merit of making us more aware about our thoughts.
The therapist is trained to identify dysfunctional thinking and reaction patterns. The therapist is not any kind of listener. Unlike a close friend, the therapist has ‘secret little boxes’, obtained throughout the long training years, in which life stories, frustrations, and failures lay carefully and exhibit their ties: weak, vulnerable, solid, dishonest, authentic…
The therapist does not provide advice. S/he is a ‘benevolent mirror’ reflecting back, in a more distilled way, what she has captured from the client. Friends, colleagues or relatives give advices; they are sometimes experts on how we should be living our lives. Therapists refrain themselves from doing this. Who am I to take the arrogance to tell you how you should be living your life? The psychotherapist is like a trainer for an athlete: he can give him the water and the towel and will encourage him constantly, but he will never perform in his place. Some clients feel disappointed about it: what, I come here and you do not tell me what to do? What kind of a therapist are you? I am a therapist that trusts you to find the solution in yourself, with my help. I am a therapist that respects you enough as not to dictate how you should live your life.
The therapist is bound by oath (similar to the Hippocrates’ oath for medical services) to keep full confidentiality on the things disclosed in her office. She provides full confidentiality for the souls that open up in her palm, hoping to heal themselves.

_________________________

*I will refer to the client-patient difference in another post.

Note. I do not think there is a picture that can better illustrate this post than Mind Essence’s own logo. It has been created in Brasil by a talented artist, Jonas Mateus and skillfully edited by Mihai Vasilescu (enhance-solutions.ro). The logo says: we are empathic, me and my client, we look the same direction and work together to solve the issues. However, we will always be different from each other and that is a good thing because, when therapy ends, the client continues his life journey. It is a good thing because the therapist cannot live all the existences of the people that share their lives with him.

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

Lasă un comentariu

Tagged with:

Why am I the one who has to change?

Because it is an illusion to think that you can determine the others to make a change for you.
Because changing the others is a more or less subtle manner of manipulation.
Not doing anything hoping the change will come from the other one, can only postpone a beneficial change.
Because it is the only thing you can do, besides waiting endlessly for the rescue to come from outside of you.
Because you can transform the things the way to want them to change.
Because you, human being, are a fighter and a conqueror of unknown territories.
Because only you know what you really want.
Because the one sitting next to you can start his own change, just by seeing your courage to change yourself.
Because one of the greatest illusions of mankind is to believe that, whilst people stop and think, time is waiting for them to make a decision.
Simply because you can.

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

1 Comment

Tagged with:

Stimulii supernormali

februarie 8, 2015

Totul a început cu Big Mac. Sau poate sandvișul ăsta pe care abia reușești să-l muști e doar un efect. Mai mult e mai bun, se zice. Și totuși unde duce suprastimularea? Cât de mult e prea mult pentru creierele noastre arse de ecrane, asurzite de reclame și orbite de neoane?

Un stimul supernormal este definit ca un stimul care cere un răspuns mai puternic decât stimulul al cărui răspuns a fost creat să fie. Definiția asta a dat-o Nikolaas Tinbergen, etolog, laureat Nobel. Pentru a-şi testa ipoteza, Tinbergen a creat stimuli artificiali şi a măsurat răspunsurile:

– păsările s-au aşezat mai degrabă pe ouăle mari, puternic colorate, de plastic, decât pe ouăle lor mici, de culoare pală
– fluturii femele din carton, cu aripile viu colorate, au atras mai multi fluturi masculi decât femelele adevărate.
– modelele de carton, cu înotătoarele mai roşii, au fost mai atacate de peştii masculi decât oponenţii lor reali.

Peştii, fluturii, păsările au acţionat instinctual, fără să aibă timp să reflecteze. Noi, oamenii, presaţi de timp, de decizie, de goana prin zi, cât timp avem să gândim înainte de a acţiona? Cum arată superstimulii noştri?

Junk food

Trebuie să mâncăm. Nu mai avem timp să gătim. De la McDo miroase de la trei staţii distanţă. Yummy! fast-food-ul este potenţat să trezească un răspuns mai puternic decât stimulul iniţial. Foamea mea nu mai este doar foamea mea. Este foame „cu pohtă amestecată”, care mă face să mănânc mai mult şi mai des decât îmi trebuie.

Televizorul şi jocurile video

Vine de la serviciu. Mănâncă, se spală, se urcă în pat cu tableta în braţe. Trec trei ore. Adoarme. Nu ne putem lupta cu asta. Mai degrabă, învinşi, gamificăm restul vieţii noastre, ca să aibă o şansă de a nu trece neobservată.

Pornografia

Probabil cel mai controversat dintre toţi stimulii supradimensionaţi. Ne schimbă gusturile în materie şi, deoarece realitatea devine din ce în ce mai ternă (studiile arată că în cuplurile stabile se face dragoste de 3 ori pe lună, în medie, faţă de 5 ori pe lună în urmă cu 10 ani), pornografia este o sursă constantă de dopamină. Fericire-per-view, adică, să nu uităm că suntem vii. Problema e că dopamina nu ne lasă să găsim, ci doar să fim într-o permanentă, fără de sfârşit căutare.

Internetul

S-a vorbit mult despre FOMO (Fear of Missing Out) şi poate am să scriu şi eu cândva aici despre sentimentul că orice s-ar întâmpla în viaţa reală, esenţialul este pe Facebook. Sau pe Youtube. Sau pe Pinterest. Sau oriunde altundeva.

Ce să facem? Moderaţie. Conştienţă de sine. Mini-perioade sabatice. Control. Suport terapeutic. Pentru că – nu-i aşa? – cine nu se mişcă nu are cum să-şi observe lanţurile.

Creierul nostru reptilian îşi spune cuvântul. Iată aici o bandă desenată care explică de ce funcţionăm aşa.

Categorie:

Marketing, observer, psihologie usoara

2 Comments

Tagged with:

a fost odata un cerb

ianuarie 7, 2015

a fost odata un cerb care a simtit un parfum irezistibil. a inceput sa fuga sa fuga sa fuga sa fuga, cu mirosul in el, pana cand nu a mai simtit mirosul. apoi s-a oprit, epuizat. odihnindu-se, l-a simtit din nou si a reinceput sa alerge, si mai repede, si mai furibund, manat de parfumul innebunitor.

nu si-a dat seama niciodata ca parfumul de mosc venea din el insusi, ca el era sursa parfumului.

a fost odata un om…

Categorie:

introspectie

Lasă un comentariu

Tagged with:

Cum se apără mintea?

ianuarie 3, 2015

Încercăm să ne protejăm, în mod instinctiv, ego-ul (adică o imagine de sine acceptabilă) în mai multe feluri. Problema este că apărarea este de scurtă durată, și poate ca, pe termen lung, să ne facă mai mult rău decât bine, tocmai prin mascarea problemelor pe care trebuie să le rezolvăm aici-și-acum. Ele ne ţin în loc la job, îî plictisesc pe cei din jur şi îi rănesc pe cei care ne iubesc. Cu toţii le avem şi le folosim din când în când; important e să ştim când nu ne mai sunt de folos şi să le dăm la o parte. Se crede că zilnic ne apărăm folosind cel puţin cinci astfel de apărări. Dacă le cunoastem, ne e mai uşor să le conştientizăm, să le folosim adecvat şi să realizăm atunci când „ne păcălim singuri”.

Există zece astfel de „mecanisme de apărare” pe care le folosim, de cele mai multe ori fără să fim conştienţi de ele:

1. Negarea – nu admitem că avem o problemă.

2. Proiecţia – aruncăm sentimentele negative din şi despre noi înşine către celălalt, ca şi cum el le-ar gândi despre noi.

3. Internalizarea – avem o părere proastă despre noi înşine, ca să evităm gândul că nu suntem iubiţi de o altă persoană.

4. Sublimarea – translatăm gânduri pe care le considerăm inacceptabile către alte tipuri de forme de manifestare (ex. prin artă). Este cel mai sănptos mecanism de apărare.

5. Regresia – atunci când viaţa ni se pare grea, ne reîntoarcem simbolic şi experimentăm o stare din copilărie, când trăiam protejaţi şi fără griji şi e doar vina / responsabilitatea celor mai mari să rezolve problema care ne apasă.

6. Raţionalizarea – explicaţii logice pentru adevăruri pe care nu le putem suporta.

7. Intelectualizarea – căutăm apărări raţionale, intelectualizate, pentru eşecurile sau problemele noastre.

8. Formaţiunea reacţională – facem exact opusul sentimentelor noastre iniţiale.

9. Deplasarea – redirecţionarea sentimentelor negative şi pe care ne este ruşine să le recunoaştem (de cele mai multe ori, impulsurile agresive) către alte zone, care ne sunt mai la îndemână.

10. Evadarea în fantezie – disocierea de realitate prin visare, cărţi, pornografie.

Pe larg, dar şi concis, despre mecanismele de apărare cu exemple, într-un scurt filmuleţ (în colţul din stânga sus, apăsaţi Playlist şi apoi 2/13 – Anna Freud):