Calatorii | Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Calatorii’ Category

Mexic 1. Fecioara si aztecul

Il chema Coatlatoatzin. Era brun la fata si mandru la stat. Si visa. Si a tot visat el pana cand i s-a aratat Santa Maria de Guadalupe; nu oricum, ci bruna la chip ca si el.
Dupa mai multe incercari, episcopul (care vorbea spaniola) a reusit sa-l inteleaga si sa-l creada pe aztec (care vorbea nahuatl). Dupa o singura incercare, Coatlatoatzin a devenit Juan Diego. Catolic adica. Ce semn mai bun pentru asta decat un chip al ‘celorlalti’ in care si-a regasit culoarea?

Cum au devenit mexicanii spanioli? Dar au devenit? Au interpretat semnele exterioare si intrucatva transcendente precum cel de mai sus pentru a accepta mai usor dominatia spaniola. Tot asa cum si-au facut capitala pe lac, pentru ca acolo a fost locul in care au vazut vulturul agatat de un cactus si purtand in cioc un sarpe (acum si stema oficiala a Mexicului). Tot asa cum Cortés, calare pe cal, i-a convins pe cuceriti ca este Cel pe Care Il Asteptau.

La fel de ardent credinciosi si astazi, mexicanii au o credinta subversiva insa. Amesteca, cu placere deloc vinovata, obiceiuri pre-columbiene si spaniolesti. Multe denumiri se termina sau incep cu „TL”, din nahuatl. Multi vorbesc inca limba (incerc sa gasesc si sa inregistrez pe cineva ca sa vedeti ce spun; iata mai jos o mostra pozata pe furis intr-o librarie).

Privindu-le firmele, casele, hainele, mancarea, nu poti sa nu te intrebi cum de au trecut 500 de ani si mai bine de la sangeroasa cucerire spaniola. De la glorioasa calcare in picioare spaniola. De la civilizatia occidentala noua care s-a crezut superioara unei civilizatii cu mult mai veche, dar degraba mancatoare de carne de om. Privindu-i si ascultandu-i, uneori te intrebi ce este spaniol in ei in afara de limba.

‘Ce simtiti voi, mexicanii, fata de cucerirea spaniola?’, o intreb pe Sonia, mica ghida (de stat, doar, caci altfel are trei copii, toti trei mai mari ca Victor).
‘Pai noi credem ca…’, incepe ea.
‘Ntz. Te-am intrebat ce simti.’
‘Turistii nu ne-ntreaba lucruri din astea sensibile.’
‘Perdon.’

Tacem amandoua. Soferul ne duce-nainte.

‘20% ii urasc pe spanioli’, se hotaraste ea intr-un tarziu. ‘Si restul de 80% nu-i iubesc.* Ne-au calcat in picioare dupa care, prin anii ’30, au venit sa construiasca, sa deschida firme si sa creeze locuri de munca. E ca si cum mi-as renega o parte din mine daca as spune ca as vrea sa dau timpul inapoi, insa l-as da.’

*studiu de piata nereprezentativ si incorect politic. A se interpreta cu precautie (baza foarte mica).

Mexicanii si-au construit capitala pe ape care scufunda zilnic orasul cu cateva sutimi de milimetru. Ciudad de Mexico e un oras prins in menghina muntilor si sapat de ape. In biserica veche, de la 1700, in care troneaza impunator la intrare statuia lui Coatlatoatzin (de-acum Juan Diego cumintit), pasii ti se abat dupa cat de inclinata e podeaua caci, desigur, orasul nu se scufunda egal. Ma agat de aer ca sa merg drept.
Alaturi, in biserica mare, noua, modernista, incap pana la 5000 de oameni; ma asez pe o banca si ascult ‘Pater nostrum’. Corul e inaltator. Sutele de mexicani canta cu suflet. De deasupra altarului, haina inramata a lui Juan Diego vegheaza multimea. Afara, statuia Papei Paul al II-lea si placa aurie pusa de Papa Francisc acum 3 saptamani se asigura ca totul merge asa cum trebuie. Biserica e facuta de un geniu: usoara ca fulg, acoperita cu cupru, cu tavanul din lemn usor, in forma faldurilor hainei lui Juan Diego. Nu se va scufunda niciodata.

La Morenita. Brunetica. Santa Maria da Guadalupe, simbolul national al mexicanilor. Juan Diego, fost Coatlatoatzin, sanctificat de Papa in 2002 si numit ‘primul sfant indian de pe continentul american’. Un fel de ‘Doamna si vagabondul’, ceva mai transcendenti.

Categorie:

Mexic 2016

Tagged with:

Où faire pipi à Paris?

Orice călător se pregăteşte cu grijă. De la strânsul monezilor de 50 de bani (ca să nu dai pe o ușurare un euro) și până la estimarea posibilităților fiecărei zone, după ore întregi de uimire, încântare și pași lungi, asezonate cu câte un café crème, un ceai verde sau pur și simplu o gură bună din sticla de Vittel pe care o porți în spate.
Oricum ar fi, a avea grijă de corpul tău (despre care am stabilit săptămâna trecută că francezii sunt cu deosebire preocupaţi) presupune, la fel ca la un magazin care se respectă, să fii atent atât la intrări, cât şi la..ieşiri.

Francezii se respectă și nu se iau în râs; o devedește și cartea, recent reeditată pentru a patra oară, al cărei titlu spune tot..sau aproape: „Où faire pipi à Paris?” Scrisă subtil, cu umor, cartea este, în același timp, un ghid al împrejurimilor locului unde împăratul merge singur. Iată un exemplu: „Urcăm mai întâi la etajul 5, pentru a aprecia vederea asupra Jardin des Plantes. Toaletele ne aşteaptă în interiorul bibliotecii pentru adulţi, la etajul al treilea, în fundul sălii, ceea ce ne oferă timp de contemplare pentru frumoasa scară rotundă.” (toaleta din incinta bibliotecii Buffon, arondismentul 5).

Dar nu poți să nu te gândești la sanisette-uri, această minune a civilizației. Când mergi de ore bune, nu ţi-e foame, e frig şi nu ai chef de a patra cafea-n aceeaşi zi (-Bună ziua, nu vă supăraţi, unde este toaleta? – Doriţi să comandaţi o cafea? – Nu, mulţumim. – Ne pare rău..), cilindrul oval şi argintiu este mai mult decât un pământ al făgăduinţei.

Cozi, cozi, cozi. La coadă la pipi. Noroc că aici nu te întreabă nimeni „ce se dă”. Oamenii stau frumos aliniați pe trotuar, care strângându-și mâinile în buzunare, care citind cu maxim interes reclamele de pe pereți, care fumând.. îmi aștept rîndul cu răbdare. În fața noastră, un student evreu, îmbrăcat regulamentar, ne întreabă șoptit în engleză: „Ați mai fost aici?”. Intră, promite că stă ‚doar un minut’. Apasă pe butonul de ieșire după 7-8 minute, iese roșu în obraji și, chiar când să se închidă ușa pentru spălare automată și temeinică closet-pardoseală-pereți-tavane, își amintește că nu s-a spălat pe mâini și..intră înapoi. Nu mai stiu ce s-a întâmplat, căci am preferat să nu fiu martorul celei de-a doua ieșiri.

„Este o grădină nici mare, nici mică: configuraţia dreptunghiulară serioasă a spaţiului adaptează perspectiva. Toaletele sunt aici la loc de cinste: o căsuţă mică albă cu acoperiş drăguţ de lemn. Nu ai posibilitatea să se aşezi, aşa încât poziţia pliată pe care te vezi nevoit să o adopţi ar putea să fie minunată dacă până atunci ai stat mult în picioare.” (toaletă în grădina Catherine Labouré, arondismentul 7).

Printemps-ul e luminat a giorno, roșu-alb, caleașca lui Moș Crăciun străbate tot zidul magazinului, însă noi avem altă treabă, cu mult mai semnificativă. Pe străzile din jur, ghidul nu arată nimic. Și nici nu e nimic.
Intrăm, cu speranță, în Printemps. Un magazin primăvăratec, cu bun renume și-mpodobit de sărbătoare nu se poate să nu se îngrijească de buna stare a vizitatorilor săi. Trecem în fugă pe lângă uriașul brad auriu Prada, înălțat ostentativ preț de trei etaje, urmărind cu acribie semnul bine știut, care pare să nu ducă nicăieri (aflăm ulterior că toaleta de la etajul 6, deschisă pentru toți muritorii, s-a desființat). Dar duce…duce. Duce la o budă de lux, cu scaune ergonomice, de designer. Duce la o toaletă cu o recepție ca de spa, unde stai la coadă să plătești obolul de un euro jumătate de căciulă pentru că, nu-i așa, noblesse oblige, și Printemps și mai și. Experiența – total obișnuită. Ieșim dezamăgiți dar ușurați și gata să facem o poză bradului auriu, înainte de a fugi spre LaFayette.

„Toaletele se află la etajul 5. Putem urca cu liftul sau pe scări; durata este aproximativ aceeaşi, aşadar vom alege în funcţie de poziţia cea mai puţin primejdioasă pentru cuplul corp-vezică în mişcare sau statică. La destinaţie, uneori avem de aşteptat, însă toaletele sunt bine întreţinute (de altfel, doamna aşezată la intrare, mândră de munca sa, speră în mod discret să fie recompensată pentru asta de către vizitatori.)” (Toaleta din incinta Primăriei Parisului).

Dar cu siguranţă cea mai elevată toaletă din Paris este cea din Place de la Madeleine. Mozaic de la început de secol 20 (toaleta publică a fost deschisă în 1905), lemn de mahon, salon ca de ceai, scaun mare, central, pentru făcutul pantofilor, uşi de lemn, vitralii magnifice stil art déco-art nouveau… Toaleta a fost chiar aleasă drept loc de realizare a unui flash mob împotriva foametei în 2011. Tot în 2011, a fost închisă deoarece, ca parte din patrimoniul Unesco, oamenii începuseră să o ocolească cu sfială.

Dacă vă poate părea un articol cel puțin frivol, îmi cer iertare. Dar pentru o activitate care ne fură aproximativ trei ani din viață, faptul că francezii o tratează cu seriozitate și umor nu poate decât să dea, încă o dată, măsura spiritului lor liber(tin). Cartea „Où faire pipi à Paris?” a Ceciliei Briand se găsește în multe librării (noi am luat-o de la Eyrolles). Cei mai puțin analogi decât noi pot găsi resurse relativ similare aici.

La încheierea acestui articol, descopăr noul ghid redactat de RATP cu privire la regulile de urmat în călătoriile urbane. De la politețea față de turiști și persoane în vârstă, folosirea batistei și a telefonului mobil pentru partajat muzică pe Facebook și până la instrucțiuni cu privire la cum să ne ținem mâinile pe lângă corp atunci când călătorim cu metroul în zilele cu caniculă. E-bookul în format lejer, ilustrat, se află aici. Iată mai jos extrasul uneia dintre reguli. Ea întărește impresia de mai sus conform căreia, la Paris, dacă ești pe stradă nu ești deloc al nimănui: cuiva îî pasă să-ți fie bine.

Categorie:

Calatorii, Franta

Tagged with:

Gând călător şi zbor nefumător

Unul din instrumentele psihoterapiei pozitive este un romb. O figură geometrică extrem de regulată, ţuguiată bine, având, atârnânde, la colţuri, ca globurile în pomul de Craciun, patru noţiuni grele şi fundamentale: corpul, realizarile, relaţiile cu ceilalţi, viitorul (fantezia). Orice trage într-un sens sau în celălalt nu poate decât să-l destabilizeze. Dacă ar fi din plastilină, probabil că şi-ar reveni ușor. Dar e viaţa noastră care, din fabricaţie, are o inerţie suficient de mare încât să se deformeze greu şi să revină şi mai greu la forma iniţială.

Parisul săptămânii care s-a-ncheiat mi-a fluturat rombul personal prin faţa ochilor într-un mod destul de convingător şi mi l-a aşezat, hâţânându-l uşor, mai bine în locașul lui.

„Acesta e un zbor nefumător”, susură blond vocea stewardesei, şi mie personificarea asta forţată nu mi se pare nicidecum hilară căci oricum, în cele ce urmează, oamenii şi obiectele îşi vor fi unii și unele altora adjective.

Corpul.

Probabil că dacă spui Paris te gândeşti la foie gras, la baghetele aburinde, la flan-ul cu tot felul de arome, la quiche-uri o minune, la cafe creme-ul sorbit pe îndelete în bistroul mititel în care te adăpostești de frig. Magazinul corporaţiei Publicis de pe Champs Elysées cu porţile-i deschise la 10 seara, îmbiindu-ne cu parfumuri, cărţi, suveniruri, restaurante şi baruri, Berthillon cu a sa îngheţată pe care n-aş refuza-o nici la Polul Nord, Beaujolais-ul rose sorbit printre buze, un melange de vinovăţie şi savoare, explozia de brânzeturi fine pe care le adulmecăm înfrigurați în piața Maubert Mutualité, sâmbătă pe la prânz, când se golesc deja tarabele.

Oamenii sunt slabi pentru că-şi savurează hrana. La Paris, nu fuge nimeni de pâine cum fugim noi, scuipându-ne în sân. Pauza e pauză (multe magazine ţinute de doamne trecute bine de prima tinereţe se închid între 13.00-16.00), hipermarketurile pierd bani, probabil, dacă se închid la ora 19.00, dar nu ăsta e lucrul cel mai important. Ci l’art du savoir vivre pe care noi, locuitorii micului Paris, am cam uitat-o, în goana după traiul a l’americaine.

Realizarile.

Aproape am depăşit kilogramele permise la bagaje. La librăria Le Monde, toate numerele Hors-Serie te aşteaptă aproape aburinde: despre India, despre Algeria, despre utopiile moderne, despre oraşele lumii noastre, despre.. Adevărate cărţi din toate punctele de vedere – conţinut şi preţ -, încă o hrană pentru uimirea mea perpetuă la cât de vie şi luxuriantă este presa scrisă în Franţa. La Eyrolles, o librărie întinsă pe jumătate de stradă, ne-am cazat ca acasă, iar la Shakespeare & Co. am înhăţat ”A beautiful truth” şi am ieşit înainte ca raftul zguduit de umerii laţi ai tipului din faţa mea să ne arunce o carte-n cap.

La Paris, totul te îndeamnă la scufundare în tine și, în același timp, la prezență în lume, pentru că aici nu mai simți nici o discrepanță între universul interior și cel de-afară. O plimbare noaptea pe sub fustele Doamnei de Fier, o goană cu metroul pe Podul Bir Hakeim, un sărut în Square du Vert Galant – tot atâtea prilejuri să te simți împlinit pe cât ai fi dacă ai citi o carte bună sau ai termina un proiect dificil.

Relaţiile.

Parisul e despre maniere. Şi despre aparenţe până la profunzime. Mica franţuzoaică între două vârste şi-a vârât mâna adânc în grămada croşetată, nemulţumită că cheche-ul şi pălăria pe care tocmai i le cumpărasem nu se asortau perfect cu mănuşile. Era şapte seara trecute fix şi nu era iritată că îi mai ţineam magazinul deschis. A fost balsam pentru nervii mei pe Marriott, care a ştiut să-mi piardă minunăţie de beretă roşie proaspăt cumpărată de la Madame Briolette din Bucureşti. Însă, pour la bonne bouche, mi-a dat factură pentru tips-ul de 2 euro pe care l-am lăsat la micul dejun. Rafinament total.
Identic. Aspasie et Mathieu – doamna îmi încheie la spate bretelele ecosez şi îmi studiază talia, probabil nemulţumită. A durat 10 minute să scrie, rotund şi aproape baroc, cifrele pe care le însuma pentru plata bretelelor, sacoului și pălăriei, cântându-le pe fiecare în parte, țuguindu-și buzele și trăgând de timp cu mare drag. Service client? Raţiunea ei de-a fi.

Viitorul, fantezia.

Pentru un sceptic, Parisul ar părea că vinde iluzii. Vitrinele mişcătoare de la LaFayette şi Printemps, luminile halucinante de pe Champs Elysees (ele însele un paradis pe pământ, n’est-ce pas?), lacătele care au migrat de pe Pont des Arts şi s-au mutat să-şi poarte iubirile pe toate podurile orașului..

Încerc să-i prind lumina pe pavajul ud; îl văd prin cameră, însă când să declanşez aparatul – dispare. Inefabilul Eiffel nu se lasă prins noaptea, decât frontal, pe retină.

„Bine aţi ajuns la Bucureşti. Temperatura exterioară este de 3 grade.”

„La şapte jumate a aterizat Erfransu’, la opt şi cinci Austrianu’, da, io sunt aici-şa, da.”

Dau să văd cine e avizierul purtător de glas şi-mi pică ochii pe un aşteptător de pasageri; pancarta cu „Nemo” i se leagănă stângaci în mînă. „E greu de găsit peştişorul de aur”, dau să-i suflu. L-aş poza, dar mi-e ruşine. Îl iau cu mine-n gând şi trec mai departe.
Deşi au fost doar câteva zile, am senzaţia că au fost ani. Că ajung acasă şi aflu că fiu-meu a ajuns la majorat. Ca în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, într-o buclă de timp pe care am uitat să o mai desfăşor de pe ghem.

„Să ştii să aştepţi, să-ţi iei timp, să oferi timp, să iubeşti timpul care trece, să te pregăteşti pentru timpul care stă să vină..timpul este, oare, cheia pentru înţelepciune sau pentru fericire?”

Aşa avertizează revista Air France încă de la îmbarcare. Cine a mai vazut revistă de avion pe care să o citeşti ca pe o carte bună? À bientot, salut până săptămâna viitoare…

(Articol apărut în LaPunkt, 5 decembrie 2013)

Categorie:

Calatorii, Franta

Tagged with:

India (6) – Jack si vrejul de fasole

Pratap Singh Sardargarh, ghidul din Udaipur, este, aliterat vorbind, o aparitie aparte. In costum, cu camasa si lavaliera, absolvent de studii politice si literatura engleza, imi povesteste cum devine treaba cu inceputul iubirii la indieni: ‘Mai intai, fiecaruia dintre miri (care nu s-au vazut niciodata) ii este aratata fotografia celuilalt, apoi horoscopul. Daca acestea sunt in regula si acceptate, se merge mai departe. Daca nu, se da vina, politicos, pe horoscop.’ Cate dintre relatiile neindienilor de azi nu incep tot asa, in era lumilor virtuale? Suntem chiar atat de diferiti, pana la urma?

Jack are 18 ani. E din Jaisalmer si naiba stie cum il cheama, ca am pierdut hartia. Orasul lui natal e cel pe care l-am scos cu regret in ultimul minut din traseul meu, din lipsa de timp. E dezamagit sa auda asta. Ma roaga sa revin cu familia si prietenii si sa stam la el acasa.
Lucreaza la o cooperativa de tesaturi si broderii manuale, la a treia generatie; mi-a vandut o bluza si un sal, mi-a facut un ceai masala si stam putin de vorba inainte sa pornesc la drum. ‘Ai Facebook?’, zice. Am…

Navratan korma, felul de mancare de care papilele mele s-au indragostit iremediabil si pe care il caut cu obstinatie in fiecare restaurant, e un fel de Indie mai mica: dulce si sarat, cu legume, fructe si tot felul de alune, compus din 9 (noua) ingrediente si servit intr-un sos alb aromat, plin de toate mirodeniile si contrastele de pe pamant.
Apoi, India e la fel ca painile ei: parantha, roti, puri, naan, cu branza, cu usturoi, simpla.. Cand zici ca ai prins firul, atunci alte si alte sensuri se desfac, precum cele noua ingrediente ale navratanului, precum firul Ariadnei printr-o mie de labirinturi.

Desert, lacuri, splendori, elefanti, palate, mizerie crunta, fructe, saluturi, priviri, culori..si mirosuri. Mai ales. Cu cel mai dezvoltat simt din cele cinci pe care le declar, India mi-a ramas in suflet prin aroma: o combinatie de bergamota, lotus, curry, ceai negru si betisoare parfumate. Niciodata, in doua saptamani, nu mi-am infasurat esarfa in jurul nasului cu dezgust.

Pentru mine, Bharat / India / Hindustan este precum miniaturile Mewar de la 1700, trasate cu fir de par de camila drept unica pensula: un amalgam de secvente spatio-temporale cu aceleasi personaje, adunate in acelasi loc. Te uiti la un tablou si intelegi o lume de oglinzi. Dupa ce primesti cheia in care sa il citesti, te trezesti plutind pe o mare de sensuri. Regasirea umanitatii, aceeasi pe toate continentele, e cea mai importanta lectie pe care o aduc cu mine acasa.

Sunt infinit de multe lucruri care au ramas nescrise. Unele s-au cerut doar traite, altele mai mult simtite, altele tacute cu adanc inteles. Cu siguranta ca, dincolo de cele peste 1000 de fotografii si filme pe care le-am facut, sunt inca multe alte instantanee fugare prinse cu coada ochiului in zborul masinii sau in pasi rapizi pe strazile inguste. De multe ori, jena a fost cea care m-a impiedicat sa scot aparatul. Am preferat sa ma privesc in ochi cu oamenii decat sa-i mortific glorios si electronic. Memory cardul retinei si sufletului meu stocheaza insa inca o data pe-atat…

Se spune ca sa gresesti e omenesc, pe cand perfectiunea e divina. De-asta una singura din cele 1444 de coloane de marmura sculptate ireal si dantelat de la templul jain din Ranakpur este voit inclinata. Ca un vrej catre toate palatele din ceruri care adapostesc visele minunat de imperfecte ale oamenilor.
Tennyson spune in ‘Ulysses’: ‘Eu sunt parte din tot ceea ce am intalnit.’
Asadar, tot la fel ma inclin si eu in fata visului hindustan implinit: Namaskar, India, multumesc, a sosit timpul sa ma intorc acasa.

Tips & tricks: in toate restaurantele, recipientul pentru piper are trei gauri, iar recipientul pentru sare – o gaura. Piperul este alb. Ca sa nu ziceti ca nu v-am prevenit 🙂

Multumesc Eturia Travel (Romania) si Creative Travel (India) pentru servicii impecabile si cu suflet.
Multumesc tuturor prietenilor mei cu care am comunicat tot timpul calatoriei, celor care m-au citit, celor care mi-au scris, celor care m-au insotit cu gandul si cu puterea imaginatiei. A insemnat enorm. Le cer scuze celor pe care i-am trezit la 6 dimineata si ii iert pe cei care m-au sunat la 2 noaptea :). M-am simtit putin mai acasa.

Categorie:

India 2013

India (5) – Karma, vaca si legenda

Am vrut sa botez postul asta ‘Contraste’, dar m-am gandit ca suna ca la Teleenciclopedia. Apoi sa ma apuc, ca toata lumea, sa scriu despre diferentele dintre urat si frumos, dintre saracie si bogatie etc. blabla. Dar asta puteti vedea la Travel si Discovery. Deci nu.
Intr-un mod ceva mai subtil de-atat, cel putin in intentie, astazi va povestesc despre haos si structura. Fara Saussure si alte chestii grele..de la fata locului insa, cu mult drag de spatiul asta care ma calatoreste el pe mine si nu invers.
Cand calatoresti prin India, zici ca esti in ‘La tiganci’. Camera dupa camera, invaluitoare, seducatoare, mesmerizanta, aromata, te pierzi cautand ceva nu-se-stie-bine-ce si nu-ti vine sa mai iesi, si oricum n-ai sti pe unde.
Fiecare oras are povestea lui, culoarea lui, legenda lui, iar numele-i este compus din numele fondatorului plus ‘pur’ (oras): Jaipur (orasul roz), Jodhpur (orasul albastru), Udaipur (orasul lacurilor). Fiecare este compus din doua orase individuale, unul vechi, inconjurat de ziduri, forturi, palate, toate in culoarea orasului, si unul nou, modern, sticla, otel, sosele, masini cu tapiserii de piele. Nici unul nu incearca sa-l domine pe celalalt. Si aceasta coexistenta, de culoare cu otel, de balcoane cu istorie, de hinduism cu mahomedanism, de turism cu autenticitate e ceea ce da farmec locului.
Uneori insa, combinatia dintre mandria locului si ‘da-i-clientului-ceea-ce-crezi-tu-ca-vrea-sa-auda’ poate naste, daca nu monstri, atunci macar qui pro quo-uri hilare. Ascultati aici:
‘My name is R & D’, imi zice masivul indian tanar, privindu-ma peste ochelarii de soare. ‘Glumesti, nu? Cum naiba sa te cheme asa?’. E ghidul meu din Jodhpur si crede ca trebuie sa adapteze India la lucruri care-i sunt familiare turistului. ‘Uite cum facem, Research and Development, ia aici telefonul meu, iti scrii numele in el, eu il citesc de doua ori, il invat si apoi vorbim ca de la om la om, ce zici de chestia asta?’. I se lumineaza fata.

Il cheama Ripudaman Singh Bhati, asa cum a scris cu mana lui. E extrem de mandru de numele si de originea lui (va dati seama cata umilinta inghitea crezand ca-i mai bine sa se prezinte R&D?). Face parte din cea de-a doua casta din cele patru (brahmani, luptatori, negustori, sudra – cei mai saraci), lucru indicat de numele Singh. Lasam balta adevarurile istorice si cifrele seci pe care trebuia sa mi le recite ca parte a turului clasic si incepem sa povestim despre chestii mai sensibile, stand pe jos, desculti, pe scarile templului Shri Devkund Mahadev.
Oamenii sunt facuti din pamant, apa, aer si foc. Noi, hindusii, credem in incinerare pentru ca doar asa li se permite acestor elemente sa ajunga inapoi in natura si sa creeze alte forme. Corpurile noastre reprezinta prea putin dupa aceea, faptele si gandurile si visele sunt ceea ce ne definesc si ne pastreaza in memoria altor fiinte, la fel de vremelnice si de perisabile ca si noi.
Sa nu credeti insa ca indienilor nu le pasa de nemurire chiar deloc. Au insa, contrar tuturor asteptarilor, un mod mult mai pragmatic de a o face. Si-uite-asa aflu, scormonind prin istoria familiei lui Ripudaman, ca membrii primelor trei caste au angajat un genealog personal, care este invitat, o data la doi-trei ani, sa actualizeze istoria familiei, pentru niste sume absolut exorbitante. Familia lui isi stie genealogia pana la a o suta generatie. Evident, la un moment dat, istoria lui se intersecteaza cu cea a fondatorul orasului, neam regesc.
‘Dupa ce vizitam palatul, unde vrei sa mergi? In program scrie ca mergem la piata de tesaturi si bijuterii.’ Ah, nu din nou! Ashok rade infundat. Ripudaman-luptatorule, du-ma intr-un loc nebunesc si lasa-le-ncolo de comisioane din vanzare!
Eu am vrut-o (‘Tu l’as voulu, George Dandin’..). Ma ia de-ncheietura si zice serios: ‘You pay attention to your bag, to three-wheelers, to two-wheelers and to cow shit’. In traducere aproximativa: tine geanta pe burta, vezi la ricse, fugi de motociclete si stai deoparte la ce iese dintre patru picioare. Ok, sa purcedem!
Am lasat balta pozele. Filme, da, real action! Turmeric, rochii, vaci, pantofi, betel, ceaiuri, costume de nunta si calesti, sadhu goi privind prin tine, motociclete care te iau pe sus, claxoane, strigate, priviri… Piata traditionala din Jodpur e mai mult decat poate trai un occidental. E o betie de simturi pe care nu o vei putea trai niciunde in alta parte. R&D, mi-a ajuns, multumesc, hai sa bem un ceai!

Il cheama Navin Bhandari si nu-si cauta nici o porecla. Sa faci bine sa-i retii numele. In sfarsit! ‘When you write about me on TripAdvisor, make sure you spell my name correctly, ok?’. Mi-a umplut plasa de matase (cadou din partea magazinului) cu tot felul de minuni. La sfarsit, dupa ce i-am cucerit magazinul pana jos in pivnita, m-a dat cu parfum de bergamota la incheietura mainii si mi-a zis: acum, alege-ti un cadou. Am inhatat o sticluta cu esenta de lotus, desigur. ‘You know, one girl fell in love with me. O chema Laura si era din Spania; venise cu parintii. Cand i-am spus sa-si aleaga cadoul, a spus ca ma alege pe mine. Si-acum imi amintesc cu placere de ea.’ Imi termin ceaiul, ii multumesc si-l asigur ca va fi pe TripAdvisor, cu magazinul lui cu tot: ‘Maharani Spices-The New Face of Happiness’.

In India, oamenii nu pun la indoiala castele. Te-ai nascut brahman, faptele tale din viata anterioara sunt responsabile pentru asta. Te-ai nascut ksatryia, la fel. Sudhra, la fel. Asa trebuie sa fie. La fel ca haosul din piata, la fel ca plasa de matase, la fel ca ceaiul masala si la fel ca albastrul orasului.
La fel simt cand calc pe marmura rece si goala a templelor. E o linie nevegheata de nimeni dincolo de care mergi gol, ca un receptacol deschis pentru a primi. Fara sosete, fara menajamente si fara fitze. Asa trebuie sa fie.

Categorie:

India 2013

India (4) – Fatza nevazuta

Dimineata, Ashok imi scrasneste scurt printre dinti: ‘Don’t buy anything!’. Dau sa intreb de ce, dar se deschide portiera.
Fiecare oras are ghidul pe care il merita. La Agra, greoiul si tropicalul Makeesh. la Jaipur, ghidul meu pentru 3 zile este Anapuna, o indianca a carei prezenta fermecatoare n-o voi uita multa vreme.

Dupa ce ma urca, pe spatele elefantilor, in creierii muntilor, la palatele splendide ale maharajahilor Hindustanului, cu bogatia, aurul, ingeniozitatea, maiestria inginereasca, saunele, jacuzzi, oglinzile aurite, sidefurile si pietrele pretioase, ma catapulteaza din nou printre masini, claxoane, ricse, motociclete, camile, maimute, comercianti si ma depune ca pe-o ofranda in ghearele veroase ale negustorilor de bijuterii, covoare, matasuri si sari-uri.
Tehnica e simpla: intai i se arata turistului credul modul manual, sisific, primitiv, in care se incrusteaza pietre pretioase in marmura, se tes covoare cu modele la care nici nu te gandeai. Apoi, i se ofera ceai, cafea, sucuri, fursecuri si mai stiu eu ce. Apoi, cu gesturi mieroase, e poftit sa intre printre perdele in pestera lui Aladin. Uitati sunt muncitorii de afara, slefuindu-si degetele pe roata dura, uitata pozitia ghemuita in care isi petrec ziua-lumina, uitate cele cateva zeci de rupii (nota: 50 de rupii= 1 dolar) care reprezinta plata lor pe zi. Inauntru incepe marketingul si hardcore selling.
Precum sarpele Kaa, indianul batran, cu mustata si turban, ma intreaba: ‘Si acum, ce fel de covor doriti sa cumparati?’. Spre deosebire de Agra, unde sunt dn ce in ce mai convinsa ca am luat plasa intr-un context identic, acum il fixez cu privirea si-l intreb cu zambetul pe buze: ‘De unde stii ca vreau sa cumpar un covor?’. Ma priveste intrigat si ma lasa sa plec. Anapuna e usor dezamagita, dar incearca sa mascheze asta. Scenariul se repeta la centrul mestesugarilor de bijuterii. Apoi la tesaturi. Ce-i drept, e drept. Jaipurul e centru recunoscut de manufacturare pentru toate cele de mai sus. Rezist tuturor tentatiilor si le spun tuturor ca pentru mine e o calatorie spirituala si ca nu inentionez sa cumpar nimic. Se uita buimaci si fraza care incepe cu ‘Putem sa vi le trimitem direct acasa prin FedEx…’ ramane suspendata in aerul incarcat de arome ametitoare.
Fac cum m-a-nvatat Ashok si-i spun Anapunei ca vreau sa condenseze cele doua jumatati de zile de vizitare intr-o singura zi plina, adica azi. Ajung la hotel dupa 10 ore, obosita dar plina de imagini, sunete, culori, mirosuri placute, ganduri si vise caleidoscopice. Inainte sa cobor, Ashok imi zice, prividnu-ma prin retrovizoare: ‘Vin sa te iau la 7.00’. Ce-o avea de gand?

7 seara. In parcarea hotelului, nici urma de Toyota imensa cu logo-ul Creative Travel. Dupa cateva minute, il vad rasarind conspirativ langa poarta; imi face semn sa ies in strada. Dupa colt, un Aygo mic si anonim. ‘Ce-i cu masina asta, Ashok?’. ‘Come, I take you some place.’ Trebuie sa am incredere in el, nu am ce face. El e pasaportul meu spre siguranta pentru 10 zile. Cecul meu in alb. Cecul meu tuciuriu.
Ma poarta pe stradute, explicandu-mi: ‘te duc intr-un loc unde poti sa vezi cele mai frumoase bijuerii din Jaipur, si maine te duc sa-ti faci un sari pe comanda. Nu trebuie sa afle nimeni de la firma, ca ma dau afara. De-aia am schimbat masina. Nu-ti place, nu cumperi.’ Ajungem in fata unei locuinte. Eu te las aici, intri, cand termini ma suni si vin sa te iau. Ce naiba fac? Unde sunt? Usa se deschide si cei trei indieni (bunic, tata, fiu) zambesc cu toata gura. Ingrijiti, frumosi. Ei sunt distribuitori catre magazinele cu amanuntul. Preturile – 50% sub ce am vazut de dimineata. Calitatea – infinit mai buna decat ce-am luat din Agra. Ceaiul masala – priceless. Binenteles ca nu ma pot abtine.
Dupa un ceas, cele trei generatii care sunt in businessul cu giuvaeruri de cand respira ma conduc spre iesire. Cel mai tanar e fericit ca isi exerseaza spaniola cu mine. Vorbeste excelent, cursiv si cu accent bun. De unde ai invatat? ‘From clients like you’. Palavragim pana vine Ashok.

‘Today is my birthday. I buy you dinner.’ Ma uit la el, surprinsa. Eram obisnuita cu: ‘Tu intri in restaurant, stai cat vrei, mananci si iesi.’. Intotdeauna mananc singura. ‘Where do you want to go?’. ‘Du-ma intr-un loc unde nu merg turisti.’. A fost cea mai buna mancare vegetariana pe care am mancat-o vreodata. Se cheama navratan korma si-am cerut reteta:).
Bea bere si ragaie. Putin ii pasa. Simtul meu excesiv de prea educat (de ce, mama, de ce?) sufera in tacere. La sfarsitul mesei, cand se aduc anason si cristale mari de zahar ma indeamna insistent sa gust. ‘It’s good, keeps the smells inside.’ NU ZAU?

Ashok, de ce faci toate astea pentru mine? ‘I don’t know, ma’am. Poate pentru ca stati in fata, langa mine. Poate pentru ca ma intrebati in fiecare zi daca eu am mancat de pranz. Poate pentru ca vorbiti cu mine despre oameni. Poate pentru ca imi dai guma de mestecat din aia cu gust ciudat. Multumesc ca mi-ati oferit ocazia sa va invit la masa.’

Tips & tricks:
1. cand elefantul urca o panta inclinata si pietruita si intra in depasire, e bine sa stai potolit si sa nu dai din picioare.
2. Cand negociezi si nu stii cat ar trebui sa coste ceva, incepe prin a taia in jumatate pretul propus de vanzator.
Eu am invatat ambele lectii. Ce-o mai aduce ziua de maine?

Categorie:

India 2013

India (3) – Teama si dorinta

‘what did you eat this morning, ma’am?’. Ca in fiecare dimineata, un castron de papaya cu guave si-o cafea neagra, tare si dulce. ‘Aren’t you hungry?’. Ba bine ca nu… Mi-a cumparat banane si Lay’s. Minunata combinatie, ce pot sa spun.. Dar le rod constiincioasa, caci pana la pauza de pranz mai e mult, iar dimineata e in urma, departe-hat.

O seama de interdictii: sa nu mananci de pe strada. Sa nu te speli pe dinti cu apa de la chiuveta. Sa bei din sticla. Sa arunci orice contine cuburi de gheata. Sa nu spui ‘No, thanks’ vanzatorilor ambulanti. Sa nu deschizi usa sau geamul de la masina cand Ashok coboara (prea des!!) sa plateasca tot felul de taxe de drum, caci mergem prin India rurala multe ore pe zi. Sa nu uiti sa iei pastila de malarie la aceeasi ora. Sa te speli si dezinfectezi pe maini de mai multe ori pe zi. Sa nu pui mana la ochi. Sa nu te pierzi de sofer!

Supravietuire. Sa bei 3 litri de apa pe zi, mi-a zis dr. Stanescu. Suntem 70% apa.

In mod direct, imperativul de a fi constient total de lucruri care acasa ti se par implicite iti acutizeaza pe loc modul in care te simti pe tine interior. Toate simturile sunt treze si in alerta, toate gandurile se reactiveaza si sunt analizate. Toate credintele. Toate parerile. Toate deciziile. Toate obstacolele. Toate sperantele.

In fiecare zi i se spun povesti copilului mare care sunt. Astazi, la fel: imparatul Akhbar, conducator de imperii si ziditor de palate, inventatorul propriei religii – Allah-u-Akhbar -, era foarte trist. Nici una din cele trei sotii pe care le avea – una musulmana, una hindusa si una crestina – nu ii daruia un mostenitor la tron. In timpul unei campanii, a poposit intr-o noapte la un templu in apropiere de Sikri. A visat-o pe zeita Kali, care i-a spus: Marite Akhbar, frica de a nu avea copii e chiar ceea ce sta in calea indeplinirii dorintei tale.

La scurta vreme, imparatului i s-a indeplinit dorinta, iar Sikri a devenit locul unde imparatul si-a construit capitala. Astazi, la templul din Fatehpur Sikri, in interiorul splendidei capitale mughale de secol 17, primesti un fir impletit, galben cu rosu pe care, intr-un miros ametitor de mosc si ambra si cu capul acoperit, il legi de fereastra dantelata, punandu-ti o dorinta dincolo de temeri.

In frica, la fel ca in dragoste, e suficient sa simti doar fiorul la gandul ca. Intotdeauna, ceea ce-ti doresti se afla de cealalta parte a fricii.

Am venit in India sa cresc dincolo de fricile mele.

I came to India to grow beyond my fears.

Je suis venue au l’Inde pour grandir au-dela des mes peurs.

Incep sa am mici-mari revelatii. Nu e nevoie sa te duci la Haridwar sau Rishikesh pentru asta. E suficient sa fii in permanenta atent la ce bei si sa fii trantit dintr-o parte in alta a realitatii de mai multe ori pe zi.

Tips & tricks: uneori te simti singur. Alteori, iti esti prea mult chiar si tu insuti. Partea cea mai buna cand calatoresti de capul tau este ca ragazurile dureaza atat cat vrei tu, si uneori putin mai mult…si inca unul, ca azi sunt sfatoasa foarte, citit la iesirea de la Sikri: Don’t leave footsteps, take home memories. La Fatehpur, ca si-n viata.

Categorie:

India 2013

India (2) – Prietenia

Are 45 de ani peste doua zile, cand mi-a promis ca face cinste. E tuciuriu pana la dinti (cu notabila exceptie a acestora).

Il cheama Ashok. ‘Nu cumva un mare imparat indian se numea Ashoka?’. ‘Yes, ma’am, you are travelling with a very important person!’

Esti casatorita? Ai copii? Cat castigi pe luna? Am raspuns la toate cu da, sa ma tin afara din bucluc. Vrea sa stie unde e Romania, de ce nu cred ortodocsii in reincarnare si imi tine o scurta prelegere despre zeitatile indiene. Il las sa se repete si apoi il intreb daca ala de pe bord e Ganesha. Ramane cu gura cascata si inghite in sec. ‘Did you know all this already, ma’am?’. Nu, Ashok, le-am mai uitat si eu..

E soferul meu pentru toata calatoria. In fiecare oras, ne asteapta un alt ghid. El, insa, ramane pana la final. Filosofeaza tot timpul: ‘A poor wine is like a salty lemon.’. E extrem de interesat de psihologie: de ce sunt oamenii depresivi? Se poate vindeca doar cu medicamente? Vin la tine si clienti fara bani? Dar cupluri? De ce se despart oamenii? Of, Ashok, mai taci din gura! Ma duc inapoi pe bancheta din spate si ma intind sa dorm. A trecut proba increderii. Afara trec vaci si claxoneaza masini. Sau invers, nu mai stiu.. Adorm.

Tajul nu e ceea ce se spune despre el. E…mai mult. De la iluzii optice si pietre scumpe si sidef incrustate in marmura la linia perfecta intre poarta templului, usa dantelata de marmura dintr-un singur bloc si mormantul lui Mumtaz, atat de obsedant iubita de sotul ei, incat fiica lor i-a asezat alaturi, intre el si Mecca aflandu-se ea, pe directia privirii, la albul ireal al unui imn superb de trist inchinat iubirii.

Tajul, Fortul Rosu, toate palatele mogullor Indiei sunt de un fast care ntrece orice inchipuire. Pana la ele insa, treci printr-o realitate halucinanta si paralela, de secol 16…din timp in timp, un Michelin, Sony sau KFC scrasnesc sensul acestei lumi aparent continue.

Mi-e frica de ambulanti. Sunt agresivi si insistenti, sunt cataratori si obraznici. Pentru ca sunt saraci. Si pentru ca sunt femeie alba. Ma calesc.

Agra, apare ghidul. ‘My name is M.K.’. Zau acuma, cum te cheama, omule? ”My full name is Makeesh Kumar Sharma. ‘ pai zi asa.. Merge greu inaintea mea pe treptele de la Taj, sufland sub palaria coloniala. Explica rar si calm si cred ca ma place. In sensul bun, parintesc. M-a adoptat. Mi-a aratat cele mai frumoase locuri de unde sa pozez Taj-ul, si mi-a facut el insusi poze in locuri alese doar de el si din ratiuni care mi-au scapat initial, dar le-am inteles mai apoi. Mi-a facut vant, dupa ora de explicatii, sa raman singura, ca el ma asteapta la Poarta Portilor intr-o jumatate de ora. I-am zis ca o sa-l recunosc dupa palarie. A incercat un zambet.

Revin la matca si ma asez langa el pe trepte. Makeesh, iti multumesc. Ridica ochii negri spre mine si ma priveste cu intelepciunea celor 60 de ani. ‘Pentru ca nu mi-ai propus sa-mi faci poze din alea stupide cu mana tuguiata pe varful Tajului, ca si cum l-as maimutari.’ ‘Nu ti-as fi sugerat asa ceva, te-am vazut cum ti-au dat lacrimile cand l-ai vazut.’mergem spre masina, unde ne asteapta Ashok. Inca o prietenie dincolo de si prin cuvinte.

Tips & tricks: astazi, mesajul vine de la Ashok: ‘to drive in India, you need three good things: good breaks, good horn and good luck!’

Categorie:

India 2013

India (1) – Seductia

Rasariturile de soare in India sunt ireale. Deasupra orasului mega-poluat, se inalta un soare rotund, ca o portocala abia culeasa. Spre deosebire de alte rasarituri, nu-l vezi cum iese pe dupa marginea Pamantului. Te trezesti pur si simpl cu el atarnand in crucea cerului la 7 dimineata.

Cand calatoresti spre Est, noaptea vine mai repede. Sau cel putin eu, cu nasul lipit de geam, am trecut intr-o ora de la ‘miezul zilei’ la ‘miezul noptii’ , adormind la o ora la care acasa imi incepeam timpul liber de seara.

Delhi imi aminteste de Johannesburg. Sosele suspendate, mall-uri, valeti in livrea, ambasade ca niste castele coexista cu trotuare desfundate, frizeri ambulanti, oameni dormind in corturi si ricsari.

In Old Delhi, multi isi taraie talpile prin praf, iar de cele mai multe ori inaintezi ca pieton purtat de inertia multimii de trupuri. O cursa cu ricsa-bicicleta prin Old Delhi este mai ametitoare ca un montaigne-rousse. Strazi de-un lat de palma cu pavajul desfundat, pe care circula cu-o viteza ametitoare orice fel de vehicul ti-ai putea imagina. Suntem in Chandni Chowk, cea mai aglomerata zona din Delhi. Ricsarul trage greu, tu te lovesti la cap in evitarile bruste ale ciocnirilor de ultim moment. Sute de brate de cabluri atarna electric si indiferent, strabatand straduta de-a lungul si de-a latul. Pe cabluri, la un metru deasupra capului tau, alearga maimute. Din cand in cand, se rusineaza ca au furat prea multa mancare si incep sa o scape inspre trecatori. N-am primit nimic bun… Chandni Chowk e un asalt de mirosuri, imagini si sunete: flori, urina, mancare, ceaiuri, betisoare parfumate, tipete de maimuta, claxoane, voci intr-o suta de dialecte. Ma tin cu ambele maini de barele ricsei care prinde viteza, fixand cu privira ceafa incordata a ricsarului. Mi-e teama sa-mi desprind mainile sa scot aparatul foto. Ratez, astfel, imaginea omului in chiloti, sapunit din cap in talpi, care se clatea la dusul improvizat de langa taraba cu turmeric.

Oamenii sunt minunati. Iti privesc fascinati parul, pielea si ochii, pentru ca sunt atat de diferite de-ale lor. Mirajul alteritatii… Si eu fac la el, scufundandu-mi privirea in taciunii ochilor lor.

La fiecare toaleta mai acatarii, sta cate-o femeie micuta in sari, care iti intinde prosopul cald sau hartia sa te stergi pe maini. Gestul e ca o ofranda. Spun ‘abhari hon’ si zambeste. ‘Kripaya’, imi raspunde.

Am vazut monumente si morminte si turnuri si temple si moschei. Dar nu am sa vorbesc acum despre ele. Cel mai inalt turn de caramida din lume si cel mai frumos templu in forma de floare de lotus inseamna ceva numai impreuna cu zambetul oamenilor, cu aroma de curry, cu fierbinteala dulce a ceaiului, cu parfumurile grele, cu perdeaua de fum care atarna peste oras.

Nu exista New Delhi si Old Delhi. Exista doar un oras al contrastelor, un amestec indescriptibil de minte si inima, de verde si fum, de ceai masala baut intr-o canita de lut ars pe pajistea unui hotel de lux.

Suntem in etapa de seductie, eu si ea. Tara asta bulversanta. De parca tocmai am iesit la prima cina si incerci sa ghicesti daca va veti saruta la plecare sau nu cumva e prea devreme…

Tips & tricks: cand un indian iti spune: ‘no, ma’am, this is no spicy at all’, tine o sticla de 2 litri de apa langa tine, just in case.