Are 45 de ani peste doua zile, cand mi-a promis ca face cinste. E tuciuriu pana la dinti (cu notabila exceptie a acestora).
Il cheama Ashok. ‘Nu cumva un mare imparat indian se numea Ashoka?’. ‘Yes, ma’am, you are travelling with a very important person!’
Esti casatorita? Ai copii? Cat castigi pe luna? Am raspuns la toate cu da, sa ma tin afara din bucluc. Vrea sa stie unde e Romania, de ce nu cred ortodocsii in reincarnare si imi tine o scurta prelegere despre zeitatile indiene. Il las sa se repete si apoi il intreb daca ala de pe bord e Ganesha. Ramane cu gura cascata si inghite in sec. ‘Did you know all this already, ma’am?’. Nu, Ashok, le-am mai uitat si eu..
E soferul meu pentru toata calatoria. In fiecare oras, ne asteapta un alt ghid. El, insa, ramane pana la final. Filosofeaza tot timpul: ‘A poor wine is like a salty lemon.’. E extrem de interesat de psihologie: de ce sunt oamenii depresivi? Se poate vindeca doar cu medicamente? Vin la tine si clienti fara bani? Dar cupluri? De ce se despart oamenii? Of, Ashok, mai taci din gura! Ma duc inapoi pe bancheta din spate si ma intind sa dorm. A trecut proba increderii. Afara trec vaci si claxoneaza masini. Sau invers, nu mai stiu.. Adorm.
Tajul nu e ceea ce se spune despre el. E…mai mult. De la iluzii optice si pietre scumpe si sidef incrustate in marmura la linia perfecta intre poarta templului, usa dantelata de marmura dintr-un singur bloc si mormantul lui Mumtaz, atat de obsedant iubita de sotul ei, incat fiica lor i-a asezat alaturi, intre el si Mecca aflandu-se ea, pe directia privirii, la albul ireal al unui imn superb de trist inchinat iubirii.
Tajul, Fortul Rosu, toate palatele mogullor Indiei sunt de un fast care ntrece orice inchipuire. Pana la ele insa, treci printr-o realitate halucinanta si paralela, de secol 16…din timp in timp, un Michelin, Sony sau KFC scrasnesc sensul acestei lumi aparent continue.
Mi-e frica de ambulanti. Sunt agresivi si insistenti, sunt cataratori si obraznici. Pentru ca sunt saraci. Si pentru ca sunt femeie alba. Ma calesc.
Agra, apare ghidul. ‘My name is M.K.’. Zau acuma, cum te cheama, omule? ”My full name is Makeesh Kumar Sharma. ‘ pai zi asa.. Merge greu inaintea mea pe treptele de la Taj, sufland sub palaria coloniala. Explica rar si calm si cred ca ma place. In sensul bun, parintesc. M-a adoptat. Mi-a aratat cele mai frumoase locuri de unde sa pozez Taj-ul, si mi-a facut el insusi poze in locuri alese doar de el si din ratiuni care mi-au scapat initial, dar le-am inteles mai apoi. Mi-a facut vant, dupa ora de explicatii, sa raman singura, ca el ma asteapta la Poarta Portilor intr-o jumatate de ora. I-am zis ca o sa-l recunosc dupa palarie. A incercat un zambet.
Revin la matca si ma asez langa el pe trepte. Makeesh, iti multumesc. Ridica ochii negri spre mine si ma priveste cu intelepciunea celor 60 de ani. ‘Pentru ca nu mi-ai propus sa-mi faci poze din alea stupide cu mana tuguiata pe varful Tajului, ca si cum l-as maimutari.’ ‘Nu ti-as fi sugerat asa ceva, te-am vazut cum ti-au dat lacrimile cand l-ai vazut.’mergem spre masina, unde ne asteapta Ashok. Inca o prietenie dincolo de si prin cuvinte.
Tips & tricks: astazi, mesajul vine de la Ashok: ‘to drive in India, you need three good things: good breaks, good horn and good luck!’
Alina Stepan 
Lasă un răspuns