Festivalul filmului francez, seara finală. Liste de aşteptare, înghesuiala, agitaţie, nu mai sunt locuri, aşteptaţi să ajungă în cinematografe etc. etc.
Ne strecurăm şerpeşte în penultimul rând, fericiţi că nu stăm în primul. Discursuri, ambasador, interviuri, premii.
Gata, filmul din seara asta, apărut pe ecrane acum câteva luni, in aprilie. Medi Sadoun, unul dintre actorii principali şi Philippe de Chauveron, directorul filmului apar pe scenă; aplauze slabe, așteptări (încă) neîmplinite. Să înceapă!
Un film despre prejudecățile noastre, ale tuturor, nu doar ale unui cuplu catolic de francezi comme il faut, care își văd cele patru fete măritate, pe rând, cu un arab, un evreu, un chinez și un negru.
Cei doi revin pe scenă; aplauze îndelungi, întrebări, emoție.
Nu vreau sa vi-l povestesc, ci doar să vă spun: din 14 noiembrie in cinematografele din București și din țară. Merită fiecare minut. Să ne luăm în râs ca să ne întelegem mai bine. Să râdem de prejudecățile lor ca să le conștientizăm mai bine pe ale noastre. Și, în final, să realizăm că nici o problemă nu este cu adevărat insurmontabilă.
– Am ‘supravietuit’ azi doar ca stiam ca la 9 seara ajung aici, zic, catarandu-ma pe patul de masaj.
– Pai??
– Pai…si zic cateva chestii, apoi ma opresc. Multe si importante, concluzionez, fara amanunte. Vitale, mai zic si-nchid ochii.
– Eu trec strada, dar tu la cat ajungi acasa?, ma trezesc eu.
– Pe la 11, zice ea, ca stau departe.
– Si sotul ce zice?
– Pai ce sa zica, ca n-am. Sunt doar eu cu fetele. Aia mare, de 23, si aia mica, de 15.
– A, pardon, n-am vrut sa fiu indiscreta.
– Nu mai am.
Incepe sa framante la un picior. Eu imi inghit intrebarile in sec.Mi se face sete.
– A murit acum 7 ani jumate.
Deschid un ochi si ma ridic in cot s-o studiez mai bine. Pe ea si varsta ei.
– Pai cati ani….?, las eu intrebarea suspendata.
– Avea 37 cand a murit, si eu 36. Cancer la colon.
Tacere pret de multe maini si picioare.
– Si nu te-ai mai….?
– Nu, am avut fetele.
Ma simt norocoasa pentru cei 3 ani in plus ai mei, pentru 40-ul batut pe muchie, care uneori ma incurca si ma-nciudeaza, pentru ca mai sunt inca atatea lucruri de facut.
Ma uit la ea: 44? Imposibil. Probabil ca a trait cat pentru amandoi, asa de-mbatranita arata. Asa ne e si noua, astora care fugim de dimineata pana seara, la un moment dat o sa avem cincizeci grei cat o suta?
La varsta de 6 luni, memoria dureaza o zi; la 9 luni – o luna; la 2 ani – un an.
S-a demonstrat stiintific ca oamenii pot cobori in memorie pana la 3 ani – 3 ani jumatate. Dincolo de aceasta varsta, e o mare neagra si incalcita in care nu mai exista nici o amintire si asta e normal. E normal pentru ca, pana la 18 ani, creierul nostru este in constructie: diferite zone, responsabile de vorbire, memorie vizuala, senzatie, emotie, gandire devin mai conectate intre ele si mai capabile ca, impreuna, sa pastreze o amintire.
Amintirile noastre despre copilaria timpurie sunt un amestec ciudat intre ce ne povestesc altii si scene pe care le construieste subconstientul nostru, in completarea realitatii traite.
Citesc acum ca soarecii iau note mai proaste la teste de memorie dupa ce stau in custi dotate cu roti de alergat. Ca, innebuniti de agitatia si activitatea ne-ncetata, uita ce fac, uite ce sunt, daca vreodata au avut constiinta identitatii de sine. Dar asta e doar o parte a adevarului: in alergarea lor bezmetica, in creier se formeaza neuroni noi, si altii vechi mor. Amintirile vechi se duc si altele noi le iau locul.
Incepe saptamana, oameni buni. Luati-o mai usor, ca sa ne putem pastra si reaminti visele. Faceti numai acele lucruri care au sens, nu alergati pe roata pana va pierdeti. Nu rareori alergatorii sunt intrebati: de cine fugi atunci cand fugi? De ce vrei sa te indepartezi? De ce toti oamenii fug zilele astea?
Visceral, urasc vanatoarea. E cel mai puternic sentiment negativ de care sunt capabila si pe care nu l-am stiut sau putut vreodata indrepta catre oameni. Ura mea pentru oameni e la fel de incapabila ca o pusca goala si ruginita.
Dar vanatoarea, ah, vanatoarea! Cand a fost inventata, statea pe prima treapta a piramidei lui Maslow. Mai apoi, era un apanaj al regilor. Acum, e un privilegiu al acelora care recurg la ea ca la un ultim simbol al dovedirii barbatiei.
Mirosul prazii sfasiate de frica, cainele innebunit de trofeul sau iminent, de gloria in fata stapanului. Stapanul, imbatat, o vreme, de gloria nemuririi prin luatul altei vieti. Alergarea. Nerabdarea. Panda. Prinsul. Zbaterea. Posesia.
Urasc vanatoarea, ziceam, pentru ca iubesc animalele si viata si blana matasoasa si ochii umezi. Dar sunt, cu toate astea, si eu o vanatoreasa. I am a fucking book hunter.
Si nu de oricare, ci o vanatoreasa veroasa si absolut verosimila. Imi jur sa nu mai intru intr-o librarie, dar apoi imi amintesc de pisica alb-neagra de la Kiralina si imi fac drum pe acolo. Stau la panda printre rafturi, ca un ogar abil in asteptarea prazii care va scoate nasul dintre coperti, dandu-se de gol. Intorc capul uneori cand trec prin fata vreunui paradis de carti, cum altii in fata unui magazin de ciocolata. Strecor, vinovata ca un addict, inca 3 bucati in geanta si ma uit in jur sa nu ma vada nimeni. Endorfinele mele zburda. O iau razna. Topaie de fericire.
Apoi le uit pe raft cateva saptamani si luni. Din timp in timp, imi fac liste de carti in avans si ma tin de ele o vreme. Alteori, le ling cu privirea, visand la momentul in care am sa ma napustesc asupra lor, precum ogarul cu potarnichea pandita-n tufis.
Si vine momentul. Clipa aceea implatibila si suspendata-n puful placerii asteptate cand, cu degetele facute gheara, o-nhatz de cotor si-o trag de ciuf afara din raft. A mea esti! O adulmec de la distanta, apoi mai aproape, ii dau tarcoale precum un ogar bine crescut si binecrescut, ii mangai coperta, o-ntorc si-o sucesc pe toate partile, citesc copertile, apoi cuprinsul, apoi o frunzaresc…apoi ma scufund in ea. Aproape ca un episod de amor din ala bun, cartile provoaca in oameni ca mine frisoane de ogar.
Si ma-ntreb: ce drept am eu sa-i urasc pe vanatori?
Ah, listele! Ui, cele 8 moduri de a fi fericit, cele 12 intrebari-cheie la un interviu, cele 6 tehnici de respiratie care ne calmeaza, cele 15 moduri de a ne incheia corect nasturii de la camasa si cele 10 modalitati in care putem face un networking eficient…
Mirajul lui ‘Cele x solutii ca sa…’ e de inteles si cu totii ii cadem in mreje. E un fel simplu si lipsit de riscuri de a organiza un mic haos, de a pune ordine in problematici care, de obicei, ne streseaza, ne inspira teama, ne frustreaza, ne infurie, ne nelinistesc, de a controla o realitate cel putin nesuferita. A AVEA zece secrete de a face fata cu succes unui mic monstru – ce poate fi mai linistitor de atat?
Ei iata ca mai exista o lista care nu-si propune sa ne linisteasca, ci mai degraba sa ne puna pe ganduri. Sa-i zicem ‘Lista lui Fromm’, sau Lista Minciunilor Pe Care Imi Place Sa Le Cred Despre Mine.
Fromm n-a numit-o asa; el nici macar nu cred ca a avut pretentia sa faca o lista. Doar ochiul meu invatat cu ‘cele 8 moduri de a….’ s-a zbatut zburdalnic la vederea unor lucruri care miroseau a lista.
Glumesc. De fapt, fiecare dintre cele 9 lucruri din lista lui Fromm merita o carte in sine, o lista separata de ‘cum sa ne aparam de noi insine’.
Incepem?
1. Suntem dependenti, atunci cand credem ca iubim si suntem loiali.
2. Suntem vanitosi atunci cand credem ca suntem buni si plini de solicitudine.
3. Suntem sadici cand credem ca vrem sa facem pentru altii doar ce este bine pentru ei.
4. Suntem destructivi atunci cand credem ca sentimentul nostru de dreptate e cel care cere pedeapsa.
5. Suntem lasi atunci cand credem ca suntem doar prudenti si realisti.
6. Suntem aroganti atunci cand credem ca ne purtam cu o umilinta extraordinara.
7. Ne e frica de libertate atunci cand ne gandim ca suntem motivati doar de dorinta de a nu face rau nimanui.
8. Suntem nesinceri atunci cand ne gandim doar ca nu am vrut sa fim nepoliticosi.
9. Suntem tradatori atunci cand credem ca suntem deosebit de obiectivi.
Cuvintele astea nu au nuante, nasc revolte in noi, ne umilesc. Dar ramanem cumva dezbracati in fata lor, golasi si infrigurati. Pana cand? Pana cand ne vom acoperi cu raspunsurile la o intrebare pe care tot Fromm o pune: daca sunt ceea ce am si pierd ce am, atunci cine sunt? Daca pierdem fricile, lasitatile, tradarile, dependenta, nesinceritatile, vanitatea, sadismul, destructivitatea, aroganta, atunci cine ne mai ramanem?
Unii spun ca Romania e o tara de c***t. Unii romani, vreau sa zic. Cu totii suntem, din cand in cand, ‘unii romani’. Si poate chiar mai des decat ‘din cand in cand’, visam la cum ar fi fost sa ne fi nascut in alta parte.
Istoric vorbind, romanii sunt buni la ascuns in paduri, turnat apa clocotita de sus, parjolit campiile si platit dijme. Romanul REactioneaza bine si prompt, mai ales la cizma altuia pe gatul lui.
Cum se face atunci ca unele companii romanesti sunt lideri de piata? Ce i-a manat pe unii sa cladeasca un imperiu din nimic si ce-i indeamna pe altii sa dea la o parte mirajul marcilor straine si sa cumpere de la ei? Inteleg acesti antreprenori oare mai bine sufletul frate-cu-codru al romanului? Suntem, totusi, patrioti pana acolo incat sa intelegem sa incurajam initiativa locala?
Sunt multi cei care opun antreprenoriatul – corporatiilor. Multi care cred ca un sistem de tip corporatist poate sa inabuse initiativa personala in favoarea procedurilor si ca ideea de intraprenoriat e doar un mod superficial de a machia o altfel de realitate (de tip ‘Munceste ca si cum ai lucra pentru tine, chiar daca lucrezi pentru noi’.). In multe situatii, acest lucru se poate dovedi adevarat – un antreprenor se uita inspre corporatii cu intrebarea nepusa: ‘Cum sa faci sa fii stabil ca o multinationala si in acelasi timp vioi ca un startup?’ Cum pot sa-mi pastrez flexibilitatea pentru a putea concura cu elefantul, inspirandu-ma de la el pentru a da mai multa rigoare alergarii iepurelui?
‘Lucrez la fistic de doi ani si jumatate. Nu imi iese. M-a dezamagit, este foarte complicat fisticul’, spune Vasile Armenean, fondatorul Betty Ice, pentru care fiecare aroma noua de inghetata este un nou pariu cu sine insusi.
‘Ce-ar fi sa…?’, se pare ca asa incepe drumul oricarui antreprenor. Apetenta pentru risc, sau mai degraba suprapunerea partiala de semnificatie intre risc si oportunitate, intre ceea ce un om ‘obisnuit’ vede cu precautie, iar un antreprenor – cu freamatul nerabdarii. ‘Ce-ar fi sa…?’ e inceputul unei povesti cu final neasteptat, care se deschide cu optimism inspre orice posibilitate. Inspre sansa sa-ti implinesti visul.
Daca as reprosa ceva cartii, ar fi ca nu a inclus fotografii cu cei sapte care au speriat Vestul (si chiar nu e o figura de stil). Desi cu totii poate stim cum arata, auzindu-i vorbind, in carte, parca simti nevoia sa-i privesti in ochi, sa mai vezi inca o data cine e tanarul care vindea la taraba in Piata Universitatii, bancherul care a renuntat la multinationala, adolescentul care a fugit la 16 ani din tara (si la 18, si la 20…), liceeanul care s-a apucat de rugby ca manca prea multa bataie la scoala, baietii care au invatat de la ‘domnu’ Trandafir’ smecheria ca, daca vrei sa inmultesti rapid un numar cu 25, intai il inmultesti cu 100 si apoi il imparti la 4, antreprenorul incepator care a avut curajul sa vanda un apartament in centrul Capitalei pentru un camion de mobila frantuzeasca, temerarul-matematician care a crezut ca n-are stofa de om de afaceri.
‘Cei care schimba jocul’. De ce acest titlu? Care joc, dinainte gandit, e intors? Ce reguli sunt rasucite chiar in timp ce toata lumea e pe teren? Am scris gresit titlul din articol, apoi mi-am dat seama ca ceva dinlauntrul meu si mai puternic decat mine il scrisese corect: pentru mine, antreprenorii post-decembristi au schimbat mai mult decat jocul: au facut operatie estetica fetzei unei tari care astepta sa primeasca, cu mainile in san si cu ochii la cer. Au schimbat fatza locului.
Am citit cartea cu nesat, cu speranta, cu bucurie ca exista oameni incapatanati in bine, oameni care se indeparteaza voit de ‘filonul nostru cultural’ de asteptaci ai americanilor care sa ne izbaveasca prin abundenta de produse si diversitate de marci. O recomand angajatilor de la stat care au o gradina secreta pe balcon sau care stiu sa picteze; colegilor mei corporatisti care inteleg ca spiritul antreprenorial poate fi exersat intr-o multinationala si dincolo de ea, parintilor nostri care, la Revolutie, erau doar cu foarte putin mai mari decat cel mai ‘batran’ dintre antreprenorii descrisi in carte, si fiecaruia dintre noi care ne ascundem visele prin sertare dimineata, inainte sa plecam spre birou. In orice loc am fi, merita schimbat si jocul jucat pana la capat.
––-
‘Cei care schimba jocul‘, de Mona Dartu si Andreea Rosca, Ed. Publica, Bucuresti, 2014.
Chiar daca pare ca traim intr-o epoca pesimista, incepe sa rasara un fenomen care are ambitia sa schimbe lumea. Fiecare poata sa contribuie, ca doar de aia se numeste ‘societate pozitiva’, caci despre ea este vorba.
In era smiley-urilor, spiritul comunitar e cheia reusitei si retelele sociale isi propun sa impinga planeta spre-nainte. Asa o fi?
Ati dormit deja la celalalt capat al lumii ca si cum ati fi fost la voi acasa, ati calatorit in aceeasi masina cu ncunoscuti, ati invitat straini la voi acasa ca sa le demonstrati cum se gateste romaneste? Ati vandut sau cumparat mobila pe net de la alti oameni ca voi, ati inchiriat un apartament in strainatate pe site-uri de schimburi intre persoane particulare? Daca raspundeti ‘da’ la oricare din aceste intrebari, inseamna ca participati activ la aceasta noua si indrazneata economie a schimbului care ia astazi forme din ce in ce mai inovatoare, dar care isi pastreaza totusi acelasi spirit: al schimbului reciproc avantajos, al folosirii in comun. Lovitura pentru productia nesecata aducatoare de profit, care e fortata sa isi regandeasca rata de crestere.
Acest tip de consum asa-numit ‘colaborativ’ este, cu toate acestea, vechi de cand lumea, iar stramosul sau nu e altul decat trocul. In termeni moderni si mai larg acceptati, trocul este prezent de la meditatii la matematica pentru oua proaspete pana la schimburi sofisticate de servicii intre companii, denumite elegant barter.
Ultimul fenomen mondial devenit viral pe net, Ice Bucket Challenge, probabil ca ne-a enervat foarte tare, si e de inteles, insa toti oamenii care s-au lasat invadati de sudori reci in direct pentru o cauza buna incepand cu iulie trecut, de la Kate Perry la Bill Gates, Emma Stone, Shakira si Usain Bolt, au aratat ca sunt gata sa faca sacrificii, chiar daca in plina vara. In parte o gluma nesarata, galetile cu gheata aruncate in cap pentru a sustine cercetarea impotriva maladiei lui Charcot au reusit sa stranga aproape 100 de milioane de dolari, fata de 2 milioane cat s-ar fi strans fara o astfel de campanie. Un mod inedit de a solicita contributii, care raspunde asteptarilor acestei noi economii pozitive.
Este asta un semnal ca de-acum incolo trebuie sa contam pe altruism?
Se spune ‘fa un lucru bun si uita de el’. Fa ceva pentru semenii tai si nu te impauna cu asta. Cousteau, cu boneta lui rosie scrutand marile, Sebastiao Salgado, fondatorul Institutului Terra, care are speranta nebuna de a replanta padurea atlantica in Brazilia, un vis de-o viata care acum e pe cale sa se realizeze – tot atatea feluri de a-ti iesi din tine pentru ceilalti.
De curand, a fost difuzat pe Arte filmul L’Urgence de ralentir, (filmul se gaseste integral pe youTube) realizat de Philippe Borrel, care se inscrie in aceeasi miscare pentru schimbare. In trailer se spuen, raspicat, ca omul e din ce in ce mai putin dispus sa-si lase timpul personal colonizat de timpul economic:
Mai departe, la editura Flammarion a aparut volumul colectiv Positive Book. Cartea trece in revista toate initiativele pozitive (il amintesc aici doar pe Bunker Roy cu al sau Barefoot College) determinate de faptul ca oamenii isi incetinesc pasii haotici si manati de progresul consumerist cu orice pret, privesc in jur si decid sa dea o mana de ajutor.
Cuvantul de ordine? L’impossible n’est pas possible.
De aici pleaca initiativa M-Pesa / M-Kopa in Kenia, unde 80% din populatie nu are acces la electricitate, insa in acelasi timp 90% au un telefon mobil. Un serviciu de telefonie mobila permite cumpararea de energie solara ‘cu ora’, si totul se face fara conexiune la internet si fara cont bancar. M-Pesa permite transferul si primirea banilor prin intermediul telefonului mobil, iar M-Kopa furnizeaza un kit care contine un panou solar, lampi si incarcator pentru telefon.
Tot din acest principiu isi trage seva si miscarea minimalista 33 – cum sa traiesti timp de luni cu 33 de obiecte vestimentare si sa-ti fie bine.
Incepem sa realizam ca Descartes n-a fost chiar prost, chiar daca dovada existentei omului s-ar putea translata de la gandire la pauza existentiala: nu ‘Gandesc, deci cuget; cuget, asadar exist’ ci ‘Gandesc, deci cuget; cuget, asadar pot sa ma gandesc ca abundenta personala nu ma prea face fericit.’ Caci daca nu sunt fericit, la ce naiba mai exist sa stau sa cuget?
Cu totii ne amintim porcusorul de portelan din copilarie. Specie indeaproape inrudita cu pestele de sticla de pe televizor, amandoi impartasesc iluzia ca inefabilul poate fi stapanit prin apelul la materie. O materie, de altfel, destul de fragila.
Daca pestele de sticla de pe televizor incapsula, intr-un mod magic, unitatea indestructibila a familiei traditionale, porcusorul de portelan intruchipa un pamant al fagaduintei la care puteai avea acces numai distrugandu-l. Sisific in felul lui, intruchipand magistral tehnica pasilor marunti (si pierduti?), porcusorul aduna, sinuos, monezi mari si mici, resturi de la paine, suc, salam, lapte, si alte mici corvezi casnice pe care, copii, le duceam la indeplinire carcotind usor, pentru promisiunea ‘restului’ pe care ni se permitea sa il pastram.
Parintii nu aveau incredere in noi. Fabricantii de pusculite nu aveau incredere in noi. Nimeni nu credea in puterea copilului care eram de a-si amana gratificatia. De aceea, portelanul grosolan ne tine micile economii la adapost de poftele de moment: bomboane Cip, suc Brifcor, guma Turbo si-alte asemenea.
Oare pusculitarii auzisera de experimentul lui Goleman, de testul prajiturii, de faptul ca abilitatea de a-ti amana rasplata duce la cresteri nebanuite ale satisfactiei, intotdeauna Mult Dupa? Probabil ca da.
Dupa 20 de ani. Nu, nu de Dumas, ci de economia de piata.
Lucrurile s-au schimbat dramatic. Un imens swap s-a-ntamplat. Daca inainte intai economiseai (pusculita, carnete CEC, ce vreti voi) apoi cheltuiai, acum e invers. Publicitatea iti flutura mii de tentatii prin fata ochilor, iar magazinele iti dau, in speranta ca ai sa fii suficient de disciplinat incat sa platesti cativa ani pentru pofta de moment. Comerciantii, desigur, se bazeaza pe banci si pe faptul ca acestea, ca si parintii nostri si fabricantii de pusculite in trecut, nu te cred.
Ei bine, tzeapa. Cei care iti dau masina de spalat doar cu buletinul te cred. Bancile care iti dau credit te cred. Nu e doar o aliteratie aici. Cuvintele astea doua chiar sunt inrudite: ‘„Credit” vine din latinescul „credere”, „a crede”, deoarece creditul reprezinta convingerea ca banii pe care ii imprumuti vor fi intr-o buna zi returnati, o convingere care are nevoie de notiunea de viitor pentru a functiona.’ (Robert Rowland Smith).
Bancile comit, asadar, doua erori capitale. In primul rand, ele presupun ca pasiunea si nerabdarea care ti-au animat dorinta de a detine un obiect Acum va fi suficient de puternica pentru a-ti alimenta disciplina de a returna (cu dobanda grasa) favorul pe care banca ti l-a facut, si anume de a-ti implini pofta pe loc, de a accede instant la obiectul dorintei tale.
In al doilea rand, proiectia prezentului in viitor pleaca de la premisa, de cele mai multe ori falsa, ca evolutia in timp inseamna progres, ca situatia financiara a omului va ramane cel putin stabila, daca nu chiar se va imbunatati considerabil.
Experimentul lui Goleman a aratat ca doar o mica parte din copii au reusit sa reziste tentatiei de a manca prajitura si ca acei copii, testati peste ani au dovedit ca se afla intr-o situatie sociala si economica mult mai buna comparativ cu copiii care au mancat prajitura pe loc.
De aceea creditul e mai tentant decat depozitul, insa tot de aceea previziunea optimista a bancilor in ce priveste viitorul creditatilor nu prea sta in picioare. Tot asa cum am ucis, dispretuitor, pestele kitschos de pe televizor, am declarat, superior, moarte pusculitelor. Traiasca credinta in viitorul nostru luminos, al hedonistilor care ne napustim asupra prajiturii. ‘A moment on your lips, a lifetime on your hips’. Valabil pentru prajituri si la fel de adevarat pentru credite. Crediteaza si nu cerceta.
Imi pierd rabdarea din ce in ce mai des. Te regasesti si tu in propozitia asta? Foarte bine. Pentru ca stiu ca nu sunt singura. Te enerveaza, intr-o ordine cu totul aleatoare:
– cuplul care e in fata ta la casa la hipermarket si fie casiera nu gaseste codul de bare (serios, fix produsul ala trebuia sa-l cumperi?), fie se gandesc sa faca un mix nefericit bani-bonuri (si urmeaza calcule savante), fie au cumparat doua raioane la un loc si scanarea nu se mai termina.
– semaforul nenorocit cu autoritatea lui rosie sau metroul care iti pleaca de sub nas, cu conductorul care te priveste surazator si atotputernic prin retrovizoare cum ii urezi numai de bine printre dinti.
– vecinul care si-a translatat virilitatea pierduta de la ‘pusca si cureaua lata’ la bormasina cu care gaureste orice prinde. Orice perete, desigur.
– copiii aceluiasi vecin, care ilustreaza realist in oale si linguri recenta vizionare ‘Ultimul mohican’ pe filmehd.ro, caci hbo-ul e scump.
– copiii tai, manelistul de la 4, nesimtirea celor care gatesc cu rantas duminica dimineata, Basescu, alegerile, prea multe piste pentru biciclisti, inexistenta pistelor pentru biciclisti, seful, nevasta, idealurile pierdute, celulita regasita, jobul de cacat, mersul la sala, viteza cu care traiesti.
Opa! Viteza cu care traiesti. Urasti atat de multe lucruri, incat si la alea pe care le iubesti ajungi sa te uiti chioras. Te mana atat de tare din spate plictisurile si ranchiunele si gafaiala zilnica incat iti pui toata speranta in putinele zile de vacanta in care – nu-i asa? -, o sa stai cu burta la soare si nasul in umbreluta din pahar si o sa dai uitarii tot. Ntzz. Tot ce aveai iei cu tine in vacanta. Tragi dupa tine in fiecare zi de luni, indiferent unde te afli: pensiunea nu e la fel de curata precum pareau sa promita cele 4 stele, copiii celorlalti (intotdeauna ai lor) sunt la fel de galagiosi si nesimtiti ca si cei pe care i-ai lasat in urma, mancarea la fel de banala, rantasul ceva mai subtire, muzica la fel de discutabila.
Vrei sa fugi de viata ta? Vestea proasta e ca ea te urmeaza oriunde te-ai duce, pentru ca tu ai creat-o, e in capul tau. Vestea buna e ca poti sa o schimbi fara sa pleci niciunde. Perceptia este realitate – ai cumva certitudinea ca zgomotul masinii de gunoi dimineata, cand somnul e dulce, te enerveaza doar pe tine sau pe oricine ar auzi-o? Putem alege cum sa reactionam la lucru. Reactie, adica opusul actiunii.
Unde ne grabim, ce cautam, cat de departe suntem de tot ce ne-am dorit candva? Pauza de vacanta e o pacaleala. Frumoasa si dulce, ce-i drept, dar tot o mica minciunica ramane.
Daca esti nevoit sa astepti urmatorul metrou, uita-te la chipurile oamenilor.
Daca vecinul e intr-o dispozitie exclusiv masculina, du-te si plimba-te in parc.
Daca madama de la 2 are orgasme culinare in bucatarie duminica dimineata, ia-ti o carte si bea-ti cafeaua la o cafenea din apropiere.
Invat sa am rabdare, sa nu-mi mai treaca timpul asteptand ca oamenii din jur sa-si schimbe fata dupa dorinta mea, sa se miste in ritmul frustrarilor mele neimplinite, sa nu mai las tavalugul lucrurilor meschine si enervante sa treaca peste sufletul meu.
Fast & slow, rapid si lent, haute cuisine si fast food, bormasina si tantra, iata cum pot convietui toate in lumea asta haotica si dezlanata si care ma calca pe bombeu. De fapt, stai asa: sa nu care cumva, in goana asta nebuna pe drumul care pare dinainte trasat, sa confundam destinatia cu destinul. Destin-atia, cumarveni…
‘Cum e turcul, şi pistolul’, ‘Sacul şi petecul’, ‘Cine se-aseamănă, se adună’.. sună familiar, desigur. Cu toţii fugim de străin, de ceea ce nu pare că se-aşează firesc în locul complementar nouă pe care îl ţinem gol ca, doar-doar vin animus sau anima să-şi regăsească rădăcinile.
Neam de sarmale şi mititei, ne uităm jinduind dar suspicios la amestecurile de pe TVPaprika de pui cu fructe, creveţi cu boabe de piper, migdale de Valencia cu jambon şi alte asemenea bunătăţi neînţelese.
Aşa e si cu îngheţata de caramel cu unt sărat. O aberaţie a naturii, o savoare indicibilă şi imprevizibilă, un gust absurd pe care nu-l cauţi, dar ştii că e acolo şi te aştepti să-l găseşti. Sarea care potenţează dulcele dar care, ea în sine, nu are ce să caute acolo. Un fel de „Tabu”.
„Tabu”, ziceam. Da, filmul de aseară de la Elvire Popesco, de Miguel Gomes.
Câştigător, în 2012, al premiului criticii şi al premiului Alfred Bauer la Festivalul de Film de la Berlin, „Tabu” (un nume dezamagitor de direct – muntele african pe langa care se petrece jumătate din film, dar și aluzie directă la întâmplările de pe peliculă), „Tabu” e un fel de desert mai aparte. Iubire-trădare, moarte-viaţă, Europa (paraiso perdido)-Africa (paraiso), familiar-străin, avere-pierdere.
Îngheţată de caramel cu unt sărat. Un film absurd, care nu dă, ci ia, nu vindecă, ci răneşte, nu propune, ci (in)dispune, nu absolvă, nu rezolvă.
Pe scurt: Lisabona, 28 decembrie-3 ianuarie; un film de-o săptămână care te lasă secat pentru un an întreg. Un bloc de apartamente în care sunt vecine o madamă Pilar, care scrie proiecte sociale și se refugiază în credință și-o doamnă Aurora cu a sa servantă, Santa, care se apropie de finalul vieții, părăsită de fiica sa, plecată în Canada.
Aurora, delirantă şi paranoidă, îşi toacă banii la cazino, îşi critică fiica şi-şi aşteaptă sfârşitul. Care nu întârzie să vină… Cu ultimele puteri, o roagă pe Pilar să-l găsească pe un oarecare Gian Luca Ventura, aflat în prezent la azil. Gian Luca este repede aflat, dar nu o mai prinde pe Aurora în viaţă. Plecaţi de la înmormântare, începe să-şi povesteasca viaţa şi povestea de iubire cu Aurora în Africa – pe atunci căsătorită (cu altul) şi însărcinată (cu acelaşi).
Amândoi se luptă cu dorinţa, ies biruiţi, el pleacă pentru câteva luni împreună cu trupa în care cânta şi revine aproape de momentul naşterii copilului celuilalt bărbat. În ceasul al 12-lea, îşi răpeşte iubita, fug amândoi pe-o motocicletă, ea îi ucide lui prietenul iar el, într-un acces final de autosacrificiu, îl cheamă pe soţul Aurorei să o ia acasă, pe ea, copilul, şi trupul prietenului mort. Fim. Fim definitivo.
Ce rost a mai avut găsirea lui Ventura dacă tot ce a apucat să facă a fost să aşeze o floare pe-un mormânt? Ce rost au mai avut repetatele sale reîntoarceri tinereşti lângă cuplul căsătorit, doar pentru a-şi răpi iubita atunci când fuga nu mai era posibilă? De ce cultura absurdului ia premii? De ce arta cinematografică absolută – căci filmul este magistral realizat – absolvă cultura de rolul ei moral? Ce ne-a dăruit filmul ăsta mai mult decât o cumplită disperare? Ce mi-a luat, mai mult decât liniştea? De ce trebuie să-mi iubesc viaţa doar după ce un film absurd despre moarte sub toate formele ei îmi întinde nervii şi mi-i lasă aşa, zdrenţuiţi?
Filmul nu trebuia să aibă taguri pentru „bărbat gol de la spate” şi pentru „păr pubian”, ci pentru „violarea sufletului” şi „inducerea disperării”. Cu subtilitate şi mare artă, desigur.
Până la urmă, încep să-i înţeleg pe puriştii din categoria ‘micul merge bine cu muştarul’ care se întreabă indignaţi: „De ce dracu’ pun, dom’le, ăştia, sare în îngheţată?”; „Păi ca să pună în valoare dulceaţa caramelului..”. Caramelul-viaţă lângă sarea-moarte, iată culmea absurdului contrariilor care – nu-i aşa? – se atrag.
Alina Stepan 