Alina Stepan

Postul asta a fost scris pe bucatele, in carnetul de notite, inainte sa se intample evenimentele. De aceea, iertati-i usoara naivitate.

– Ooooohhhh, hiiiiiiiiii! Where are you from?
– Romania.
– Fantastic!!! (desigur, toti spuneti asta). Do you speak English over there?
– No, señora, nosotros hablamos solo español.
– Oooh!

Dupa doua zile intr-un resort all inclusive, imi vine sa musc. Mai ales din americanii cei pufosi, galagiosi si bagareti. Dar cum sa si fie altfel, cand doar ei exista pe pamant? Asa ca azi, in a treia zi, mi-am pus sacul pe umar si coada pe spinare si am plecat.

Imagineaza-ti ca traiesti in anul 1518. Esti conducatorul (batab) din Tulum. Privesti spre linia orizontului si vezi apropiindu-se niste barci mari. Ti se par foarte ciudate. Pe masura ce se apropie, poti sa vezi marinarii; nu trag la tarm, ci navigheaza mai departe. Si te intrebi: cine sunt oamenii astia? De unde vin? Ce vor? Sunt prieteni?

Acum imagineaza-ti ca esti Juan de Grijalva, capitanul spaniol. Vii din Cuba intr-o calatorie de explorare. Ai ajuns la o insula inconjurata de corali (Cozumel), unde oamenii se ascund cand te vad. Acum navighezi de-a lungul coastei, si treci pe langa un oras cu cladiri impunatoare si turnuri care-ti amintesc de Sevilla cea indepartata. Nu tragi la tarm, mergi mai departe. Si te intrebi: cine sunt oamenii astia? Ce bogatii au? Sunt periculosi?

Am vazut ruinele mayase de la Tulum si de pe mare, si de pe uscat. Pe mare, impreuna cu un cuplu de spanioli, intr-o barcuta cu motor scuturata de valuri, am reusit sa fac cateva poze (sper ca nu miscate). Mi-a fost frica, cel putin la inceput si nu am putut sa nu ma gandesc ca, de fapt, asa incep toate marile revelatii si schimbari de prespectiva: cu teama de vertij si de cadere in gol. Cu teama de esec. Dar numai asa putem sa avem o privire completa asupra vietii noastre, dandu-i tarcoale pe toate partile. Sau asupra templului vraciului mayas din Tulum vazut dinspre mare. Cum doriti :). E doar o metafora.

Mai departe cu indaratnicie, in pofida intamplarilor. Tulum e un fel de 2 Mai; mi-am dorit sa il vad pentru asta. Mananc cu mana intr-o carciumioara locala. Langa mine, personaje: patru hipioti francezi cu parul lung si salvari largi, care pare ca sunt aici de cateva luni. Un mexican se joaca friptea cu fetita lui, ca sa o convinga sa manance tot din farfurie. Un canadian cu pantaloni cu ananasi raspanditi strategic pe craci se trage de coada lunga, scoasa in evidenta de capul ras. Un mexican batran se strecoara printre mese, imbiindu-ne: ‘Hamaca, hamaca?’ si intinzand de firele colorate.

Imi privesc bratara de la mana si o ascund. Cu aerul meu de all inclusive si cu bratara asta de tzarc, ma simt ca si cum as fi iesit in eliberare conditionata din colivia mea de lux. De unde sa stiu ca, in scurt timp, imi va fi asa de folositoare…

Ma hotarasc sa plec. Transportul in comun functioneaza ca uns si nu ma feresc sa-l folosesc. La plecarea din Tulum, prind chiar loc in fata in autobuzul aglomerat (pe numele lui Colectivo). Ia priviti aici, credeati ca doar bordurile masinilor taximetristilor si camionagiilor nostri sunt incarcate??!!

Glezna rasucita la ruine incepe sa schioapete. Da, si eu impreuna cu ea. Ma intorc cu greutate la hotel. Chem doctorul. Ajung la spital. Imobilizare cu atele si o pereche de carje. Miezul noptii. Ma intorc la hotel. Mi-e foame. Restaurantul e la 10 minute de mers pe jos (‘Nu ai voie sa pui piciorul jos deloc!!’). La ora asta, s-a inchis.

Oare cum o sa ajung acasa???

– Señora, quieres a ver Chicken Pizza?
– No, es terminado.