Alina Stepan

Probabil că am să enervez, aşa că spun, încă de la început, că eu însămi tind, uneori, să fiu o mamă-elicopter.

Perversitatea neintenționată a bunelor intenții vine din nevoia de a oferi copiilor, în epoca tuturor posibilităților, tot ce le-a lipsit lor înșile. Generaţia Y este incapabilă să crească din cauza părinţilor-elicopter*. Părinţii-elicopter zboară jos, la mică altitudine; ei mai sunt cunoscuţi şi sub numele de părinţi-uliu, hiper-prezenți fizic, însă, uneori, absenți psihologic.

Copiii părinților-elicopter au auzit mai des ‘da’ decât ‘nu’ şi nu au învăţat ce înseamnă frustrarea. În schimb, părinţii o vor resimţi pe deplin câţiva ani mai târziu, confruntaţi cu ‘ingratitudinea’ copiilor lor deveniţi adulţi: „Îmi trânteşti uşa în nas, după tot ce am făcut pentru tine?”

În ultima jumătate de secol, experiența tinerilor cu vârsta între 18-29 de ani s-a schimbat dramatic în societățile industrializate. La o vârstă la care părinții lor se căsătoreau și făceau copii, tinerii își cântăresc încă opțiunile, creând, practic, încă un stadiu de dezvoltare între adolescență și vârsta adultă tânără.

Unii spun că generația Y este o generație narcisică; alții spun nu numai că acest lucru nu e adevărat, dar mai ales că nici nu există vreo generație Y și că fiecare dintre noi am fost o astfel de generație față de părinții nostri; singura diferență ar reprezenta-o avântul tehnologic.

Problema nu este însă că ei au o părere prea bună despre ei înșiși. Cea mai grea provocare cu care se confruntă copiii părinților-elicopter este să-și gestioneze conflictele, dezamăgirile, depresiile și să gândească pe cont propriu, atâta vreme cât părinții rezolvă fiecare situație, oricât de minoră, în locul lor.

Un studiu apărut în 2013 în Journal of Child and Family Studies arată că studenții care au fost crescuți de părinți-elicopter au arătat nivele ridicate de depresie și utilizare a medicamentelor anti-depresive. Cercetătorii sugerează că o educație prea intruzivă împiedică dezvoltarea autonomiei și competenței. Astfel, părinții-elicopter determină o dependență crescută, ca și o capacitate redusă de a duce la bun sfârșit sarcinile, fără supraveghere parentală.

Un alt studiu, realizat de Adecco anul trecut în US, a arătat că 8% dintre absolvenții de colegiu merg cu părinții la interviurile de angajare. Micro-managementul la el acasă? Freud vorbea de sindromul mamei castratoare. O sută de ani mai târziu, dăm cu pietre în Freud și ne găsim în același loc. Cine nu studiază greșelile trecutului e condamnat să le repete. Dar știm cum să NU le repetăm?

Cauze posibile:

1. Creșterea duratei / speranței de viață, care face ca evenimentele vieţii să apară mult mai târziu comparativ cu generaţiile anterioare.
2. Joburi din ce în ce mai greu de găsit chiar pentru absolvenții de studii superioare, ceea ce limitează/întârzie obținerea independenței financiare față de părinți. O diplomă de facultate astăzi este echivalentă uneia de bac de acum două generații.
3. Nevoia ca părinții să ajute la creșterea copiilor, din cauza plafonului de plată pentru mamele cu joburi bine plătite.
4. Răspândirea telefoanelor mobile, considerate de către profesorul Richard Mullendore de la Universitatea din Georgia, drept ‘cel mai lung cordon ombilical care a fost inventat vreodată.’

Efecte perverse la adulţi:

1. O dată plecaţi de acasă – imposibilitatea de a-şi gestiona timpul fără supravegherea unuia dintre părinţi: procrastinare masivă
2. Clienţi în cabinete care fac masterate peste masterate ca să nu devină ‘prea devreme’ adulți (unii dintre ei au deja 30 de ani), speriați de ideea de a trece la vârsta adultă.

Legitimitatea părinţilor nu mai este aceeaşi de acum câteva generaţii; ea trebuie recucerită şi redefinită. Astăzi, părinţii trebuie să fie, cel mult, un GPS existenţial pentru copiii lor. Părinţii părinţilor-uliu erau fermi; aceştia din urmă sunt binevoitori. Locul ideal între aceste două extreme este o fermitate binevoitoare, căci, dacă întrebaţi un adolescent de astăzi cum îşi va creşte copiii, el va fi spune: „Voi fi sever!”

Părinţilor, astăzi, le e greu. Revoluţia digitală îî bulversează: o dată că nu mai pot reproduce reperele cu care au crescut şi pe care le-au învăţat de la părinţii lor, şi apoi că au nevoie să ceară sfatul copiilor lor cu privire la o serie de lucruri, de la modul în care funcţionează telefonul mobil şi până la semnificaţia întortocheată a emoticoanelor.
Copiilor, astazi, le trec prin cap gânduri de sinucidere la terminarea unei relaţii amoroase care se incheie după patru luni, în timp ce, acum câteva generaţii, acelaşi lucru se rezolva cu câteva şnapsuri în plus la bar.

Unde este linia fină între viziune și halucinație în ce privește democrația copiilor? Câți ani sunt, în realitate, între:

‘Copilasul rasfatat
De mamica-i alintat.
L-a luat pe NU in brate
Si nimic nu stie face.
-„Nu pot singur!” zice-ntr-una
Si-asteapta sa vina buna.
Dar aici, la gradinita
Si baieti, ba si fetite
Se descurca singurei.
Haide, uita-te la ei
Si incearca si tu! Vrei?’

şi:

‘Understand? I love you draga
cum the hell sa-ti mai vorbesc
you are totul pentru mine
and I want sa te-ntalnesc.

But is dificult, vezi bine
caci your mother e pe faza
si din five în five minute
carefully te controleaza.’

(va urma)

______________________
*Metafora a apărut în 1969, în cartea ‘Between Parent and Teenager’ de Haim Ginott (continuare pentru ‘Between parent and Child’). De acolo, s-au inspirat cele două respectabile doamne (Adele Faber şi Elaine Mazlish), care au dus ideile Dr. Ginot în toată lumea. Din câte ştiu eu, în Romania, singura companie acreditată să le utilizeze metodele este MindMaster (Cătălin Zaharia să mă corecteze dacă nu e aşa :))

Inspiraţie: Olivier Revol, Jean Twenge